De la bun început: presa ne este necesară. Mă asociez celor care consideră “problema Turcescu” interesantă doar în măsura în care vorbim despre presă, calitatea ei de acum și ce mai poate fi ea, dacă se înzdrăvenește.
Cu ce-am rămas, de duminică seara:
Mărturisirea.
Ceea ce înțeleg: indiferent de emoție și spaime, momentul a fost calculat, atît cît s-a putut calcula, într-un scenariu care se scrie pe genunchi și din mers.
Ceea ce nu înțeleg: cum se face că un jurnalist care intră într-o situație privilegiată cu denumirea “ofițer sub acoperire” și știe în ce context instabil se află, chiar contribuie copios la demascări și răsturnări, de-a lungul timpului, nu este pregătit deloc pentru o ieșire forțată? Dacă a fost pregătit, atunci materialul psihologic este slab. Dacă n-a fost pregătit, atunci sistemul e de rîs, cu standarde cu tot; trebuie schimbat din temelii.
Informația.
Ceea ce aș putea să cred: informația urma să fie lansată, cu ocazia campaniei prezidențiale, în deja sălciul război al dosarelor. O parte din serviciile secrete se aliniază în spatele celui mai probabil nou președinte, în timp ce o altă parte rămîne fidelă celui de pînă acum. Între cele două tabere, circulă informația. Halal.
Ceea ce nu pot interpreta altfel: Turcescu a expus informația și a dezamorsat-o, fără încălcarea vreunei reguli. Drama nu se prea regăsește și în acoperirea legală. Drept urmare, sînt două posibilități: a. El se retrage din jocul jurnalismului politic, înainte să fie dat în vileag, sau b. Face parte din strategia prin care alte informații trebuie să fie expuse, iar el și cazul lui sînt motorul. Dacă justiția va acționa imediat, folosind ceva din cazului lui (în răstimpul campaniei electorale, chiar) sîntem în situația (b). Dacă justiția va acționa lent sau deloc, sîntem în situația (a).
Stilistica. Sau sosul mistico-tactic.
Ceea ce înțeleg: că e un sos larg apreciat. Comod de folosit, în toate diversiunile din euro-regiune. La repezeală, foarte bun.
Ceea ce nu înțeleg: neglijența, totuși. Cum te dai smerit, iluminat, dar și sibilinic?
Jurnalistul. A murit sau nici n-a existat?
Ce pot să constat: unul ca Turcescu (sînt destui aidoma, să fim serioși) și-a construit imaginea celui dezirabil și bine plătit, fiindcă independent, experimentat și principial. S-a dus spre informație, ca să dobîndească niște convingeri și să-și facă lumea mai bună.
Ceea ce aș vrea să știu: cît ar trebui să mă mai intereseze asta, acum? Adică, mai există și altă justificare pentru care s-a făcut acest tip de jurnalism, în afara banilor și a dezinvolturii de a să se ușura, în fața lumii, cu spatele asigurat? Vasăzică, o fi ceva pentru care să căutăm o coerență, în toată prestația lui (și a celor asemenea)? A crezut el într-o breaslă, actuală sau viitoare, și într-o misiune comună, vreodată?
Publicul. El cumpără, dar nu trăiește.
Ceea ce constat: publicul recunoaște și menține așteptările de la jurnalism (ca și de la politică și fotbal), în absența lui (lor).
Ceea ce nu înțeleg: pînă una-alta, își ocupă timpul cu nostalgii, pe care le și cumpără inerțial, ca pe lozuri – indiferent de sex, pregătire, vîrstă, cultură urbană, rurală sau liminală.
În final: mai poate reveni Turcescu, în presă? O, da, ca manager de presă – formator de comunicatori, selector și angajator de jurnaliști, strateg de știri…
Mai cumpărăm ceva de la el și ai lui? Hm, mai vorbim.
Citiţi şi
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
