După ce am călătorit în câteva zeci de țări de pe patru continente, am căpătat un agnosticism benign cu privire la măsura în care putem cunoaște, realmente, alte locuri și alte culturi. Agnosticism, pentru că oricât aș vrea să cred altceva, am fost mereu un călător, adică cineva care venea din alt loc, și care nu avea decât să poposescă zile, săptămâni, luni, pentru ca mai apoi să plece spre alt orizont. Cineva care venea cu o informație culturală preformatată, pe care experiența diversității nu putea decât să o atenueze, oferindu-i acceptare și toleranță. Avem dificultăți de comunicare în familiile noastre, în țările noastre, în definitiv nu ajungem să ne cunoaștem profund nici pe noi înșine; cum să avem pretenția că a mirosi aerul unui loc îndepărtat și diferit înseamnă a-l cunoaște? Nu, cred că un călător nu poate intra în contact intim decât cu propria călătorie. Și asta dacă e norocos și foarte atent.
Benign, fiindcă am sesizat paradoxul călătorului: acela că, dacă, prin absurd, ai ajunge să-ți însușești locul pe care îl explorezi – să simți ale tale pulsul lui intern, adâncimea mileniilor lui, limbajul subtil al gesturilor nenumăratelor lui mâini și sufletul din care-i cresc iarba, animalele, oamenii – ai înceta să mai fii călător, ai deveni al locului. Esența călătoriei este, cred, faptul că, dacă nu te întorci acasă, nu mai ai cum pleca din nou. E inutil că încerci a pătrunde – fie și în țările cel mai comunicative și deschise – esența locului. Acolo vei fi mereu un musafir. Dar, pe de altă parte, ospeția e fascinantă. Ne întâlnim cu Celălalt care nu suntem noi, dar am fi putut fi. Ne place să aducem cu noi suveniruri și fotografii, ca pe o dovadă a contactului. De ce am face asta, dacă nu pentru că ne lipsește cunoașterea, că ne atrage necunoscutul? Dincolo de superficialitatea mândriei de a fi vizitat X țări, ele sunt o ca o mărturie a unei întâlniri de gradul trei. Dacă n-ar fi așa, de ce n-am cumpăra suveniruri din apartamentul unui prieten care stă la trei stații de autobuz depărtare de casa noastră? Dacă atunci când călătorești vrei să te simți ca acasă, e invalidat însuși scopul călătoriei.
Călătorul are ceva din conformația mentală a unui colecționar. Atât că el colecționează instantanee, portrete, sentimente aparte, viziuni atipice, obiceiuri exotice, aerul depărtărilor. Pentru el, provocarea (niciodată depășită) stă în eliminarea bruiajului cultural predefinit. Setul de obișnuințe, gândirea comună, prejudecățile și sterotipiile sunt cu atât mai amenințate cu cât călătoria se defășoară în locuri mai diferite, ca peisaj și cultură, de locul de baștină. Ca să te poți bucura de diversitate, ca ea să nu devină un factor de stres care să te facă să vrei acasă la mami, e recomandabil să declari irelevante multe idei preconcepute cu care vii de acasă. De multe ori nici nu afli că le aveai decât când te găsești departe de locul unde ele erau ceva de la sine înțeles. Există diverse metode, mai mult sau mai puțin extreme. Eu, de exemplu, înainte de a pleca într-un loc unde n-am mai fost, evit dicuțiile despre acel loc, ignor informațiile, altele decât cele utilitare, și elimin din bagaje ghidurile de călătorie. Și plec singură. Îmi place să fiu surprinsă, așadar invoc un scenariu cu potențial mărit în acest sens. Odată acolo, nu-mi stabilesc un traseu amănunțit, renunț ușor la planuri – dacă am vreunul – merg cu mijloacele de transport în comun, îmi cumpăr fructe și legume din piață sau mănânc unde mănâncă localnicii, cu care prefer să comunic mai mult decât cu turiștii. Asta face, cel puțin din punctul meu de vedere, ca experiența să capete un grad mai mare de autenticitate. Călătorul este în sine un diletant sublim, aflat în imposibilitatea de a-și depăși starea fără a-și distruge esența. Maniera mea de a călători nu mă transformă în unul de-al locului, dar îmi creează o iluzie plăcută în acest sens, și cu siguranță condimentează drumul cu amănunte picante și fermecătoare.
E adevărat, călătoria te îmbogățește. Mai exact, îți provoacă revelații personale și îți activează potențialități. Afli despre tine lucruri de care nu erai conștient, îți descoperi manii și prejudecăți și pe care abia acum le poți exorciza, constați falsitatea unor limite autoimpuse, a imaginii despre sine și demolezi multe „eu niciodată nu” și „eu întotdeauna”. Ți se dezvăluie și se formează abilități pe care nu le știai. Afli în mod nemijlocit ce înseamnă toleranța, explorezi diferențele până la capătul unde se șterg în unitate. Dacă vreți, e o lecție personală despre relativitate și reactivitate. Cel pe care ajungi să-l cunoști mai bine ești tu însuți, aflat în situații ieșite din comun, nu mediul în care te afli. Și astfel, îți dai seama că întreaga lume e oglinda ta. Călătorind, am ajuns să cred că nu plecarea departe e importantă (poate fi fascinantă, plăcută, spectaculoasă, intensă). Dar nu poți înțelege asta până nu pleci departe. N-am încredere în narcisismul care numără granițele traversate. Fundamental, ceea ce caută un călător nu e în afară. Și aici stă partea cea mai frumoasă a călătoriei.
Citiţi şi
11 hobby-uri care sunt la modă în România în 2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
