Deşi pare o poveste despre femei, „Păpuşa de porţelan” este povestea noastră, a tuturor. Este povestea devenirii noastre. Epopeea EU-lui.
La început a fost copilul. Mic de tot, un ghemotoc de cărniţă mirosind a lapte cald. Trăia în iubirea mamei sale, tot ce dorea se realiza. Complet dependent, dar nevoile sale erau imediat satisfăcute. Când simţea foamea, venea mâncarea. Când era neliniştit, se revărsa dragostea peste el, alinându-l. Mintea lui era frumoasă şi mică, exact ca o buburuză.
Neatinsă de lume era, deocamdată, mintea lui mititică.
Dar, foarte curând, au început în viaţa lui corecţiile şi cerinţele. Mici smucituri, răsteli, pedepse şi recompense. Senzaţia că poate pierde iubirea, paradisul perfect, a crescut în prunc precum şarpele mitic.
Aşa s-au născut durerea şi frica.
A priceput că se află faţa în faţă cu lumea, care îl vrea într-un anumit fel. Şi a început show-ul!
Poate învăţătoarea ta era o babă isterică, cu un orizont îngust. Poate nu mai citise nimic important de la terminarea facultăţii. Dar pentru tine, ea ştia totul. Era o zeiţă. Nu doreai decât să-i arăţi că eşti deşteaptă, muncitoare, adorai să vadă asta, să te iubească, să te aprecieze.
De la şcoală te grăbeai acasă, unde iarăşi aveai de dovedit permanent, de făcut aia sau ailaltă, să fie mami – cealaltă zeiţă din viaţa ta -, mulţumită. Să primeşti iarăşi acel ceva magic, de la începuturi – dragostea necondiţionată, starea de paradis. Paradisul pierdut, dar mereu căutat. Paradisul cel fals, după care fugim ca hamsterii pe roata din cuşcă. Apreciere, laudă, like, recunoaştere, o tăbliţă pe uşa biroului, o etichetă anume pe blugi, o geantă de care a auzit lumea. Un paradis de tot rahatul…
Mască de fier după mască de fier a crescut pe faţa ta, venind dinăuntru spre în afară. Ai învăţat rol după rol, câte unul pentru fiecare situaţie. Lumea părea a-ţi cere să fii aşa şi pe dincolo, într-un fel pentru fiecare situaţie şi te-ai conformat. Ei te-au învăţat diverse, în care crezi orbeşte. Te-au dresat. Te-ai lăsat dresată. Unele concluzii le-ai tras tu, din te miri ce, nici nu mai ştii.
Ai o părere pentru fiecare fleac sau chestie mare din lumea asta şi din cealaltă.
Ai o părere despre moarte şi viaţă, ai o părere despre bani şi cum se câştigă ei, despre bărbaţi şi despre femei, despre sex şi romantism, despre Dumnezeu şi drac, despre evrei, ţigani, homosexuali, despre şosetele colorate şi despre ce vor oamenii în general, şi de la tine în special.
Părerile tale sunt păpuşelele cu care te joci, cu care îţi populezi lumea. La ele ţii ca la tine, căci tu le-ai făcut. Au deja oraşul lor, planeta lor chiar, şi oricare dintre ele este rănită de EI, de ceilalţi oameni, îşi transmite durerea până în tine.
Le aperi ca o nebună, deşi ele sunt, de fapt, mai nimic. Le-ai putea schimba cu altele, dacă ai vrea. Sau ai putea să le arunci la gunoi, făcându-ţi mai mult loc să fii.
Dar ca să faci asta, trebuie să suporţi durerea. Căci păpuşile alea mici au prins viaţă, le-ai dat viaţă. Şi se vor ţine ca scaiul de tine, au intrat în carnea sufletului tău, sunt una cu tine, deşi nu sunt tu. Dacă vrei să scapi, trebuie să le smulgi, ca pe nişte căpuşe nenorocite. Să accepţi să te doară, să vezi chiar nişte sânge.
Fiindcă între timp ai ajuns o ditamai Păpuşa de porţelan, plină de păpuşi.
Pe unele dintre aceste păpuşi mari le vezi pe Facebook. Îşi pun poze peste poze cu ele însele: în parc, pe canapea, la cafenea, cu mâţa, cu câinele, cu porumbelul, cu ochii mari, de căprioară pură sau cu fundul cel încă sexy. Le e frică să nu se spargă, să nu fie rănite, folosite, abandonate.
Unele visează la marea iubire, dar se oţărăsc la prima invitaţie la cafea. Altele oftează la citate măreţe, de viaţă şi de moarte – ar vrea şi ele să iubească un măreţ gânditor…
Rolul altora e de mamă supremă. Eroină. Cu un copil bolnav pe care îl arată tuturor cu pretinsă mândrie, sau pur şi simplu mame-temnicer, care „fac totul pentru copii”, de fapt nu se pot desprinde de rol. Nu mai pot redeveni ele, cele cu multe faţete, nevoi, dorinţe. Le e teamă să încerce mai mult, să se lase dezamăgite, să spere, să joace. Sunt doar mame uriaşe, monstruoase în dragostea lor, care ocupă tot, nelăsând copiii să răsufle.
Altele sunt gospodine. Au intrat în rolul ăsta aşa de bine, încât viaţa a devenit o mare bucătărie, un blid de sarmale. Toată lumea trebuie să guste şi să laude bucatele.
Tu ce rol principal joci, Păpuşă de porţelan? Şi de ce? De ce încă?
Guest post by Daniel
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Fii atent la asta când reamenajezi bucătăria!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
