Zâna Pupic era frumoasă ca orice zână, adică înaltă, subțire, cu mijlocelul desigur tras prin inel, apoi mai avea și părul bălai lung-lung și mătăsos, până aproape de călcâie, fapt pentru care pierdea zilnic aproape o oră cu pieptănatul și periatul lui. Spălatul și uscatul acestui păr erau o adevărată aventură. Cât despre numele acestei zâne, păi acesta i se trăgea de la obiceiul dumneaei de a pupa pe toți care îi erau simpatici. Și cum zâna îi simpatiza cam pe toți cei întâlniți în cale, vă dați seama ce urma! Cu toate acestea, nu s-a pomenit nicio reclamație de la cineva că ar fi fost pupat împotriva voinței lui, dimpotrivă, și aceasta se datora în primul rând „instrumentului” de pupat. Zâna aceasta avea, de la natura ei, gurița rotundă și roșie ca o cireașă, dar asta tot timpul, așa că nu era nevoie să se dea cu niciun fel de ruj sau altă alifie, așa cum au de obicei fetele de pe tărâmul oamenilor. Am uitat să precizăm că respectiva zână trăia în Țara Zânelor, în ceea ce oamenii de știință numesc „univers paralel”, pentru că nu se întâlnește niciodată cu universul nostru, de pildă. În schimb, poate trimite mesageri și aceștia sunt, în primul rând, chiar zânele, care pot coborî la nivelul imediat inferior, al vrăjitorilor, dar și mai jos, la cel al oamenilor obișnuiți. Invers, de jos în sus este mai greu. De pe Pământ, doar piticii de rouă pot urca oricând în amândouă universurile, cât despre vrăjitori și vrăjitoare, aceștia pot urca la zâne numai cu invitație specială. Singura vrăjitoare care beneficia de o invitație permanentă era Cireșica, fata vrăjitorului Gutapercă și a vrăjitoarei Sardina, și asta din mai multe motive, primul fiind acela că zâna Pupic era nașa micii vrăjitoare, pe care o simpatiza pentru firea ei veselă și care mai avea și gurița foarte asemănătoare cu a zânei. Și dacă tot am amintit de finii acestei zâne prietenoase, să știți că zâna Pupic mai nășise și un mic vrăjitor, pe care-l botezase Ștampilă! Asta pentru că și băiețelul respectiv avea gura ca cireașa, dar tatălui nu-i plăcuse numele de Cireșel, pentru că nu era suficient de bărbătesc și așa rămăsese cu cel de Ștampilă.
Ei, și iată că într-o bună dimineață, acasă la zână, mare tămbălău mare! Ce se întâmplase? Păi se întâmplase că zâna Pupic a constatat că și-a pierdut un papuc, dar ce papuc, unul cu totul și cu totul special, adică fermecat, vrăjit și descântat, papucul drept cel înțelept, rămânându-i doar cel stâng și nătâng! Vă dați seama, cum mai putea, biata zână, să mai iasă așa, șchiopătând, din palatul de cristal situat în Țara Zorilor, de pe Tărâmul Zânelor, unde domnea împărăteasa Aurora, zâna zânelor și stăpâna viselor frumoase! Și cum ședea ea așa, în pătucul ei moale, de zână, cu saltele din nori pufoși, având și perdele transparente, țesute din raze de lună, cele mai fine perdele ce se pot găsi chiar și pe Tărâmul Zânelor, zâna Pupic își încrețea gurița a plâns, de supărată ce era, ba făcuse și gropiță în bărbie din această cauză, numai că nu putea să dea drumul lacrimilor ce-i umpleau ochișorii albaștri, pentru că zânelor le este interzis acest comportament ce aparține îndeobște copiilor. Se știe doar că zânele trebuie să fie un exemplu pentru copii, dar un exemplu bun! În schimb, zânele au voie să râdă, să cânte și să danseze cât le poftește inima. Chiar și vorba lor se aude ca o cântare, așa de muzicală este vocea lor și când vorbesc între ele ți se pare că auzi o operetă din cele mai vesele și mai frumoase. Se întâmplă și zânelor rele să râdă mereu, numai că acestea râd de alții, cărora le joacă tot felul de feste, renghiuri și farse și-i păcălesc cum le taie capul, iar pe copii îi îndeamnă să facă numai năzbâtii. Fiecare zână, mai bună sau mai rea – vedeți că acestea nu se deosebesc între ele după aspect ci numai după fapte – are în dotare un carnețel cu coperțile de azur, în care își notează în fiecare seară isprăvile de peste zi. Ce e drept, dacă găsiți din întâmplare un astfel de carnețel, ceea ce este foarte posibil, având în vedere cât de zăpăcite pot să fie zânele, dacă respectivul carnețel aparține unei zâne bune, citind, s-ar putea să vă cam plictisească monotonia și simplitatea faptelor bune înscrise acolo, la fel cum v-ar plictisi să mâncați zilnic numai lapte și miere, dar feriți-vă să citiți carnețelul vreunei zâne rele pentru că este mare pericol să vă doară burta de atâta râs, citind ce șotii le-au dat prin căpșoare acestor ființe fantastice. Și cum zânele, mai ales cele rele, dar nu foarte rele, având în vedere că o zână nu poate fi foarte rea, monopolul răutății fiind ținut de zgripțuroaice, și aici trebuie să spunem că nici zânele bune nu sunt tot timpul așa de bune după cum se spune, ceea ce putem constata și la copii, pentru că, se știe, copiii sunt categoria cea mai influențată de aceste zâne, ființele cele mai zglobii din lume, ei, bine, se întâmplă să-și piardă carnețelele, așa cum și copiii își pierd mereu din lucrușoare. Dacă vreun carnețel pierdut, de isprăvi de zână va fi găsit de vreun scriitor în pană de imaginație, să vedeți ce comedii va scoate acesta din carnețelul găsit, ca după aceea să se împăuneze că el a născocit totul! De aceea vă sfătuiesc ca în caz că găsiți vreun carnețel pierdut, să nu îl citiți, respectând intimitatea proprietarului, și să i-l înapoiați cât de curând, ca niște copii civilizați și cumsecade.
sursă foto: theworld4realz.com
Dar să ne întoarcem la papucul zânei Pupic, pentru că suntem în pericol de a ne rătăci prin tărâmul acela, unde până și piticii de rouă ajung mai greu și fără ei ne va fi foarte greu să ne găsim drumul. Chiar și savanții, oamenii aceia deștepți, care citesc o groază de cărți și cercetează totul, ca să scrie apoi alte cărți, în care se contrazic mereu unii pe alții, ar avea dificultăți de orientare prin Țara Zânelor. Având în vedere că în țara aceea locuiesc numai zâne și, de asemenea, luând în considerare firea lor cea zglobie, înțelegem de ce dumnealor se grăbesc să viziteze mereu tărâmul oamenilor și să se ocupe de copii, pentru că oamenii mari au mereu treabă și nu au timp de zâne. În timpurile din urmă, iată că zânele și-au rărit considerabil vizitele pe la copii, supărate din cauza faptului că până și copiii și-au găsit altă preocupare, un univers paralel, inventat de oamenii mari și numit „lume virtuală” sau „cyberspațiu”, în care se poate ajunge cu ajutorul computerelor. Până și vrăjitorii au ajuns să recurgă mai degrabă la calculator, în dauna vechilor vrăji, înscrise în cartea aceea mare și secretă, în care se uită din ce în ce mai puțini. Parcă s-ar fi molipsit de la copii, care nu mai citesc bunătate de cărți, lipindu-se de ecranul calculatorului, sau, mai degrabă al telefonului, de unde îi pândesc însă o mulțime de primejdii. Puterea și farmecul zânelor parcă au început să pălească din această cauză și copiii să nu se trezească după ce va fi prea târziu și nu vor mai putea lua contact cu nicio zână! Zânelor nu le place să stea închise în spatele ecranului de la monitor, nici telefoanele ălea deștepte nu le plac, ele vor să stea de vorbă cu copiii direct, fără intermediari, să-i ia de mânuțe și să-i învețe cântecele și dansurile lor și să-i ferească pe aceștia de urâciunile și răutățile războinice cu care s-au umplut și jocurile și desenele animate de la televizor. Dacă o comunicare directă între lumile paralele nu este posibilă, așa cum două drepte paralele nu se întâlnesc niciodată, totuși, între aceste lumi poate să alerge un cuget curat și luminos, ca al celui mai cuminte copil, ajutat și de specialiștii în comunicare, numiți piticii de rouă. Ei aveau rețeaua lor de știri, web-ul lor, dinainte ca cineva să fi visat că într-o zi va apărea internetul, doar că la rețeaua lor avea acces numai acel copil, ales dintre aleși, pe când la internet au acces și cei mai răi oameni și este foarte greu să știi de la început care este cel rău. Iată ce primejdii ne pândesc de aici, și mai iată cum suntem pe cale, din această cauză, să ne rătăcim de tot de zâna Pupic, pe care am lăsat-o tot fără papucul ei cel fermecat! Până și căutarea papucului devenise o problemă foarte greu de rezolvat în atari condiții. De aceea, era zâna Pupic atât de necăjită, că nici măcar nu avea idee prin care dintre lumile paralele putuse să i se rătăcească papucul cel drept și isteț, fără de preț, și în lipsa căruia nu mai putea să danseze, ceea ce este extrem de grav pentru o zână, iar mersul îi devenise șontâcăit și fără grația caracteristică tuturor zânelor.
Da, veți zice poate unii dintre voi, dar de ce nu umblă desculță? Parcă zânele din poveștile de altă dată umblau numai desculțe… Hm, cred că nu sunteți foarte bine informați. Păi ați uitat că prin lumea asta mai există și cioburi, și ghimpi și multe alte mărunțișuri tari și tăioase, care pot răni tălpița delicată a unei zâne? Și dacă există așa ceva pe la noi, evident că și prin lumile paralele poate exista ceva asemănător, dacă nu și mai rău! Și unde mai pui că papucii erau fermecați, ceea ce le mărea cu mult valoarea! Ia gândiți-vă puțin, mai ales voi, fetițelor, dacă ați avea o pereche de încălțări tare frumoase și la modă și ați pierde una dintre ele, n-ar fi o adevărată dramă? Așa numai și puteți înțelege drama unei biete zâne zăpăcite, rămasă pe jumătate desculță. Văzând-o atât de tristă, iar tristețea nu este defel o caracteristică a zânelor, până și cele trei zâne, reputate ca mai rele, pe nume Glumița, Păcălina și Șotioara, au sărit să o ajute, căutând peste tot, de obicei toate trei în același loc și încurcându-se una pe cealaltă și răsturnând totul în calea lor. La un moment dat, au încercat să intre toate trei sub patul zânei Pupic, dar s-a nimerit că au și rămas înțepenite acolo. Cum patul în care încă mai stătea supărată zâna noastră începea să se legene ca o corabie pe valuri, Pupic își reveni din visare și văzând chiar sub marginea patului trei fundulețe ridicate obraznic spre ea, de parcă implorau să fie plesnite, luă singurul papuc ce-i rămăsese și, plici-pleosc, aplică câte o pereche de plesnituri pe fiecare dintre cele trei fundulețe legănate. De sub pat se auziră chicoteli și bombăneli, dar cum nu se potoleau defel, zâna stăpână a patului se văzu nevoită să coboare și să apuce câte o pereche de picioare și să tragă de ele până când apărură și proprietarele respectivelor picioare, ciufulite și roșii în obraji. Întrucât nu se putea înțelege nimic din ceea ce încercau să spună cele trei deodată, zâna Pupic le aplică la repezeală câte un pupic pe gurițele cele neastâmpărate, așa că cele trei tăcură brusc, de se făcu pentru câteva clipe o liniște de-ți țiuiau urechile. Dar numai pentru câteva clipe!
– Ei?
– Ei, ce?
– Cum, ce? Papucul….
– Nu e!
– Nu este nicăieri!
– Vai!
– Vai!
– Vai!
– L-am căutat prin tot palatul și… nu este!
– Mai că-mi vine să-l caut prin motorul de căutare Google! spuse Șotioara.
– A, nu, asta în niciun caz, este sub demnitatea noastră de zâne!
– Atunci înseamnă că… a fost furat!
– Papucul tău a fost… mătrășit!
– Hm, cine să fi fost? Zânele nu fură…
– Decât în… glumă, spuse și Glumița.
– Dar ce furăm noi, dăm înapoi, adăugă și Păcălina.
– De data asta n-am fost noi!
– Să fi fost careva dintre vrăjitoare? Ăstea fură de sting…
– Da, da, da!
– Sau vreunul dintre piticii de rouă?
– Da, da, da!
– Da de unde, spuse Pupic, ăștia nu știu să fure decât povești! Și apoi papucul meu este mai mare decât oricare dintre piticii ăștia. În al doilea rând, nici că ar avea ce face cu el, fără perechea lui, că doar pașii de dans sunt înregistrați în fiecare papuc, separat pentru fiecare picior. Vai, vai, vai, cum o să mai dansez eu de acum încolo? Papucii mei știau toate dansurile din lume!
– Păi… o să dansezi …într-un picior?
– Sau o să dansezi pur și simplu… desculță!
– Da, da, lipa-lipa-lipa!
– Dacă vă mai bateți joc de mine, o să… o să.. plâng! spuse Pupic, cu bărbia tremurând.
– Nu ne batem joc, nu ne batem joc, poți dansa uite-așa, uite-așa, spuseră cele trei zâne zăpăcite și zăpăcitoare, aruncându-și papucii și prinzându-se într-o horă nebună, în jurul bietei Pupic și învârtindu-se până când o amețiră de tot.
– Aoleu, decât cu un așa ajutor, mai bine lipsă! Plecați și lăsați-mă să-mi plâng necazul singură! De acum încolo mă voi numi zâna Desculță!
– Vai, vai, vai!
– Așa-i, așa-i, așa-i! spuseră și cele trei. Uite, mai bine plecăm noi să-i căutăm pe piticii de rouă, să-i rugăm să caute ei papucul, că sunt mulți și mărunți și răzbat peste tot!
Acestea fiind spuse, cele trei zâne zăpăcite, Păcălina, Glumița și Șotioara plecară în trei direcții diferite, cu intenția declarată de a-i trimite pe piticii de rouă la zâna Pupic, dar tustrele se băgară în tot felul de încurcături, păcăleli, șotii și glumițe, uitând cu totul pentru ce fuseseră trimise. Scăpată de compania cea zgomotoasă, zâna Pupic se așeză pe marginea patului, legănându-și picioarele desculțe și, de stresată ce era, adică supărată, ostenită și amețită, că cele trei, colac peste pupăză, îi făcuseră și noapte-n cap, ea începu să se pieptene cu papucul și să încerce să se încalțe cu pieptenele. La urmă, începu să lipăie desculță prin cameră, tot bătându-și căpșorul ei cel frumos cu gândurile ei negre, ceea ce aproape îi provoca dureri de cap , că frumoasele nu prea sunt obișnuite să cugete. Nu pricepea ce putuse să se întâmple că, seara, la culcare, ea își lăsase ambii papuci unul lângă altul și dimineața, când să se dea jos din pat și să se încalțe, nu mai găsise decât unul singur. Celălalt, ia-l de unde nu-i! O poveste atât de puțin însemnată risca să devină o adevărată dramă, numai că în Țara Zânelor așa ceva nu există, acolo este loc cel mult pentru comedii.
Până la urmă, veni și seara acelei zile și, ostenită atâta zbucium, cum nu avusese ea nicicând în viața ei de zână, și zânele trăiesc mult, nu glumă, zâna Pupic se întinse melancolică în pătuțul ei, renunțând deocamdată să mai scrie ceva în vestitul ei carnețel, cu gândul să adoarmă cât mai repede și să viseze frumos, eventual să afle în vis unde îi dispăruse papucul într-un mod atât de misterios. Curând, adormi și ce va fi visat, probabil că și-a notat în carnețel, în caz că visul a meritat să fie consemnat. Oricum, a doua zi de dimineață, se trezi odihnită și bine dispusă, își zâmbi singură în oglindă, admiră razele soarelui și o văzu, prin fereastra larg deschisă, pe împărăteasa Aurora cum împrăștia prin grădina palatului porția zilnică din faimoasele ei bomboane colorate, cu miez de înțelepciune, bunătate, blândețe, duioșie, tandrețe, cinste și veselie, pe care zânele și piticii de rouă le adunau să le dea mai departe și copiilor din lumea oamenilor. După ce-și pieptănă cu grijă părul ei cel lung, își coborî privirile și remarcă, încântată, lângă pat, la locul lor, pe cei doi papuci ai săi, care stăteau cuminți, unul lângă altul, ca doi frați nedespărțiți.
Oare să fi visat eu că pierdusem ieri unul dintre papuci? se întrebă ea, apoi, ridicând nepăsătoare din umeri, își întinse piciorușele ei cele roz, de copil, și-i încălță liniștită. Când să plece, numai ce simți ceva tare și rotund în papucul drept. Intrigată, și-l trase din picior și băgând mâna în el, scoase o bomboană din cele aruncate de împărăteasă cu două zile în urmă. Bomboanele acestea nu erau la fel, ci diferite, fiecare zi având alt model. După culoarea veselă, își dădu seama că este o bomboană cu miez de veselie. O înghiți de îndată și curând se înveseli foarte, răzând de propriile ei amintiri, pentru că bomboana respectivă îi deslușise enigma dispariției papucului. În urmă cu două zile, o avusese în vizită pe prietena și fina ei, mica vrăjitoare Cireșica, pe cât de mică și rotunjoară, pe atât de mare amatoare de bomboane. O invitase în grădina palatului dis de dimineață, după ce împărăteasa Aurora aruncase bomboanele fabricate numai de ea, ca să poată gusta și Cireșica din ele. Cireșica rămăsese acolo până spre seară, lacomă după bomboane, la concurență cu piticii de rouă. De atâta alergătură, nici că-și dăduse seama de trecerea timpului. Zâna Pupic o pupase pe Cireșica de rămas bun pe amândoi obrăjorii bucălați și roșii, dar mica vrăjitoare mai întârziase, astfel încât, când să plece totuși, o găsi adormită pe zână și nu se îndurase să o trezească, să-i ceară ajutorul. Problema fetiței era că-și înfundase toate buzunarele cu bomboane și nu mai avea în ce le pune, ca să le ia cu ea. Negăsind vreun vas sau vreo trăistuță la îndemână, Cireșica împrumutase pur și simplu unul dintre papucii zânei, turnând în el doi pumni de bomboane și astfel plecă fericită acasă la ea. Planul fetiței de a-i înapoia la timp papucul lipsă fusese însă dat peste cap de una dintre încurcăturile de care nu duc lipsă nici lumea vrăjitorilor, darmite cea a oamenilor. Că despre încurcăturile din lumea zânelor, tocmai am vorbit.
Guest post by Andrei A. RADU
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
