“Just because it burns doesn’t mean you’re gonna die… “* Panta e din ce în ce mai abruptă. Încălţat cu bocancii mei Mammut Nordwand lovesc zăpada săpând trepte. Una cedează, alunec, dar înfig repede pioletul şi mă echilibrez. Oare ar trebui să-mi pun colţarii? Zăpada pare altfel decât jos, mai moale, mai instabilă. Mai încerc câţiva paşi şi, dacă văd că nu merge, mi-i pun, zic. Un pas, doi, trei. Poate ar fi bine să… Treapta cedează violent, lovesc cu stângul mai jos, încercând să-mi opresc căderea, dar nu merge, cad pe burtă şi o iau la vale. Bag pioletul sub mine, îmi las toată greutatea pe el, simt cum muchia îmi taie palma şi cum colţul lui trece prin zăpadă ca printr-o cremă de zahăr ars. Alunec în viteză printre cei de sub mine şi o aud pe Ana strigând disperată „pioletul, pioletul”. Degeaba, deja mi-am luat viteză pe panta abruptă, nimic nu mă mai ajută acum.
E sâmbătă, 8 iunie şi am ieşit la o tură cu un grup cu care voi merge în august pe Mont Blanc. Printre ei, sunt câţiva nu foarte obişnuiţi cu mersul pe zăpădă în colţari, aşa că alegem Valea Bucşoiului, spre vârful Omu. E vale nordică, e încă plină de zăpadă, numai bună de antrenament pentru uriaşul din Alpi. La intrarea pe vale ne întâlnim cu David Neacşu, care le dă oamenilor mei acelaşi sfat tragi-comic pe care mi l-a dat şi mie acum câţiva ani. „Aveţi grijă, dar dacă, totuşi, vreunul cade, să pună mâinile la faţă, să-l recunoască mă-sa”. Întâmplător sau nu, tocmai le povestisem faza cu David cu vreo 10 minute în urmă. Urcăm vreo 30 de minute pe stânci curate şi nişte feţe înierbate, apoi coborâm pe firul văii. Încerc zăpada. E tare, ţine, aşa că decid să nu-mi pun colţarii, pentru că vârful rigid al bocancilor mei de iarnă găseşte sprijin solid în treptele de zăpadă. După câteva sute de metri urcate, Răzvan, care era în frunte, ne strigă să ieşim în stânga, pe iarbă, pentru că valea e blocată de o săritoare prea dificilă pentru a fi trecută de toţi. Parcurgem vreo două sute de metri pe iarbă, după care revenim în vale, pe zăpadă. Slavă Domnului, nu-mi place deloc iarba asta. Făcusem schimb de locuri cu Răzvan, acum eu eram în faţă şi el în ariergardă, alături de Georgiana, pe care o secundasem eu până atunci. Plec primul pe o pantă de vreo 50 de grade şi încep să simt zăpada altfel sub tălpile rigide ale Nordwandzilor. E mai nesigură decât mai jos, nu mai e la fel de fermă. Oare să-mi pun colţarii?
Alunec pe burtă în mare viteză pe jgeabul lat de vreun metru. O fracţiune de secundă văd stânca de care urmează să mă lovesc cu picioarele. Avea să fie singura fracţiune din toată căderea în care am simţit groază: eram convins că-mi voi rupe picioarele la impactul cu piatra. Şocul a venit aproape instant, m-a întors pe spate şi cu capul în josul pantei, cea mai periculoasă poziţie în care poţi cădea. Inevitabilul s-a produs: m-am înfipt violent cu capul în peretele opus. Răzvan avea să-mi spună, după aceea, că scrâşnetul căştii de protecţie pe stâncă s-a auzit de la câteva zeci de metri, de deasupra văii. Mă rostogolesc haotic, nu văd decât zăpadă-cer-stâncă-zăpadă-cer şi tot aşa. Îmi raşchetez toată partea stângă de un colţ de stâncă, după care simt că sunt în aer. Săritoare!! Din fericire, nu e prea mare, pentru că aterizez foarte repede. Cad între zăpada şi peretele de stâncă. Am noroc, pentru că rucsacul îmi protejează spatele de impactul cu peretele. Nu simt nimic. M-am oprit şi sunt în viaţă, e tot ce contează. Nu prea înţeleg cum de sunt în viaţă, dar probabil că Bărbosul mai are planuri cu mine. Membrele par ok, simt picioarele, deci n-am coloana ruptă. Totuşi, nu-mi simt palma stângă. Mai târziu, aveam să-mi dau seama că umflătura de la cotul stâng apăsa pe nerv. Respir adânc, ca să verific dacă n-am vreo coastă ruptă. Strig cât pot de tare „Sunt okeeeeeeeeey!!!” pentru că-mi închipui groaza celor de sus. Dar oare sunt ok? Mă uit unde am căzut şi-mi dau seama că am avut un noroc imens. Sub mine se întinde o pantă de vreo 20 de metri ca o pistă de bob îngustă, abruptă și dreaptă, care se termină cu un culoar de vreo 50 de centimetri. E clar că prin ăla n-aş fi putut trece decât pe bucăţi, precum carnea printr-o maşină de tocat. Mă doare partea stângă: genunchi, şold, cot. Îmi mişc încheieturile şi răsuflu uşurat, sunt dureri de la contuzii şi răni, n-am ligamente rupte. Vali a coborât după mine şi-mi face bine să-l văd. Adrenalina începe să scadă şi simt că se instalează, uşor-uşor, frica. Îmi dau seama că viitoarele zeci de secunde sunt extrem-extrem de importante pentru viitorul meu pe munte. Va trebui să mă ridic şi să caţăr exact pe unde am căzut, cu toate riscurile. Mentalul şi încrederea mea au nevoie de asta, şi au nevoie repede, sau nu voi mai fi niciodată cel dinaintea căzăturii şi nu vreau asta!
Cu versurile lui Pink în cap „just because it burns doesn’t mean you’re gonna die” şi cu genunchii tremurând de durere şi de şoc, am ajuns la Cabana Omu după vreo oră şi înapoi la Buşteni după alte trei. E ora 01:23 duminică noaptea, scriu acest material şi încă mă doare şoldul lovit. Dar cred cu tărie că fiecare dintre noi ar trebui să stoarcă de învăţăminte orice eşec şi, după aceea, să se întoarcă pe muntele propriu, oricare ar fi acela.
*…you got to get up and try, try, try!
Citiţi şi
Împreună până se va face târziu în noi
Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă
Îndrăgostește-te de o femeie care nu are nevoie de tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
