De peste cinci minute mă uit la un vânturel care planează în cercuri, mai sus de fereastra mea. Biroul de la etajul zece, dintr-o iconică, dar năpăstuită clădire, îmi oferă o vedere fantastică asupra Bucureştiului, amurguri de carte poştală ieftină, porumbei insistenţi care dau buzna în cameră când lipsim mai mult de zece minute şi uităm fereastra deschisă, un geam care trebuie periodic curăţat de urmele lor şi ale ploilor murdare şi… asemenea ocazii când, ca o specie de vulturaş neobişnuită pentru ochii unui urban, gândurile planează bezmetice.
Voi unde vă pironiţi ochii atunci când raţiunea se încleiază, ca asfaltul fezandat de căldură? Când intraţi în stand-by intelectual, când se scurtcircuitează concentrarea şi vi se şterge scopul ca un nume săpat în nisip? Care e insula încâlcită pe care naufragiaţi atunci când ochii se ridică de la masa de lucru şi caută? În gol, ar spune alţii. Înăuntru, aş zice eu.
„Ce e un vânturel?”
„Un fel de vultur mai mic”.
„Şi ce face?”
„Uite, zboară, priveşte oraşul de sus”.
„Şi nu oboseşte?”
„Nu, că e uşor, e mai uşor ca vântul, de-aia se şi numeşte vânturel”.
„Adică un vânt mai mic! Cam ciudat…”
„Ştii, el zboară aşa de sus ca să vadă tot ce mişcă pe pământ.”
„Şi vaca-Domnului?”
„Nu, cred că vaca-Domnului e prea mică, dar vede şoricei, pui de vrabie, şopârle…”
„Guşteri? Cum îmi spui tu mie?”
„Pe tine te vede sigur, guşteri nu prea avem aici”.
„Şi gândaci ca ăla mare care ne-a speriat pe mine şi pe mami şi am ţipat şi tu l-ai luat şi l-ai aruncat?”
„Clar.”
„Şi ai călcat pe el?”
„Nu, l-am pus pe o frunză şi l-am aruncat departe”.
„La mama lui?”
„Hmmm, cred că, mai degrabă, el era tatăl şi l-am aruncat înapoi la familia lui.”
„Ca familia de raţe din Herăstrău?”
„Cam aşa.”
„Vreau şi eu să pun mâna pe boboci!”
„Nu prea se poate…”
„Tati, tu trebuie să mă dezbraci şi să îmi dai drumul aici, în lac, ca să înot cu bobocii!”
„Uite acum, stai puţin, să-mi pun papionul!”
„N-ai papion, l-ai uitat acasă!”
„Atunci să-mi pun pantofii de bal!”
„Dar ai deja pantofi!”
„Am, că altfel nu puteam să fug după tine.”
„Dar eu sunt foarte rapidă! Apă.”
„Ai vrut şi acum un minut.”
„Îmi trebuie pentru viteză.”
„Unde vrei să alergi?”
„Acolo, să mângâi căţeluşul alb! Îmi daţi voie să îl mângâi puţin?”
„Nu.”
„Doamne, Domniţă (sic!), azi n-am putut să mângâi niciun căţel! Şi era ziua să mângâi căţeii…”
„Mângâiatului căţeilor, mai bine…”
„Şi au fost numai stăpâni care au spus nu!”
„Ce să faci, mai sunt şi zile din astea…”
„Da’ nu e corect!”
„Ce înseamnă corect?”
„Corect e atunci când… atunci când repari tu stricaţia la Disney Junior!”
„Ce repar? Stricaţia???”
„Da şi pot să mângâi căţeii cu mănuţa mea şi…”
„Mănuţa sau mânuţa?”
„… şi sunt foarte ascultători şi cuminţi şi eu le spun bravo, băiete, bravo, căţeluşule, bun băiat.”
„Mai ţii minte cum se numea vulturaşul ăla?”
„…”
„Vân… tu…”
„… rino!”
„Vânturel.”
„Vânturel!”
„O să ţii minte?”
„O să ţin minte de o să-mi sară capul!”
„Mă, de unde îţi vin, mă, ideile astea de… gâscă…”
„Fiartă!”
„Whatever.”
„Uatevăr. Tu ai spus primul. Vreau şi eu un vânturel!”
©Georgia O’Keeffe, 1917
De peste cincisprezece minute, zdrelindu-mi orice urmă de pieliţă rebelă identific, privesc pe geam, un cer alb, ţigle roşii, puzderie de blocuri, nocturna stadionului Dinamo, pâlcuri de verdeaţă, Intercontinentalul, business-center-uri înalte şi graniţa Palatului Parlamentului. La mine priveşte monitorul, documentul deschis, pagina albă pe care scrie mărunţel (Garamond 11):
De peste cinci minute mă uit la un vânturel care planează în cercuri, mai sus de fereastra mea.
Voi ce vedeţi când priviţi în gol?
Citiţi şi
Un alt fel de ‘cină de gală’ – The Menu
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
