Sunt femei care duc toată viaţa această povară. Fără să aibă vreun motiv, vreo dovadă, numai îndoielile propriului suflet chinuit de neîncredere. O femeie muşcată de şarpele viclean al geloziei nedovedite suferă mai mult chiar decât una care are la îndemână adevăruri (crude uneori) pe care să-şi poată (re)aşeza viaţa. Adevărul este teren solid, pe el poţi construi în siguranţă, chiar dacă durerea pare că te doboară. În schimb, bănuiala te roade pe dinăuntru încet, constant, eficient, până când nu-ţi va mai rămâne altceva de făcut decât să te prăbuşeşti cu cu zgomot. De aceea trebuie să-ţi aduni minţile risipite în scenarii imaginare şi să înfrunţi adevărul. Să-l iei de mână, să-l pui la masă cu tine şi să dai cărţile pe faţă.
Să nu te aştepţi însă ca soţul tău să recunoască (dacă nu ai dovezi zdrobitoare sau dacă nu l-ai prins în flagrant) cumva, ceva. Cuvintele sale vor nega aprins şi te vor învălui dulci şi drăgăstoase, însă ochii, inflexiunea vocii şi fâstâceala din gesturi îţi vor confirma (sau infirma) bănuielile. Numai că odată ajunşi în acest punct, înseamnă că deja ceva pe drum s-a rupt şi s-a pierdut. Încrederea în relaţie, încrederea unuia în celălalt şi, mai cu seamă, încrederea în sine.
Aceasta este şi povestea mea, o femeie ajunsă în prag de 40 de ani, căsătorită de vreo 20, cu doi copii aproape adulţi şi cu un soţ peste care anii se încăpăţânează să nu treacă. Relaţia noastră s-a bătătorit în timp, iar asta este bine – pentru că o simt trainică – şi, în acelaşi timp, nu este bine – pentru că o simt vulnerabilă la… nou. Şi atunci îmi mănânc minţile gândindu-mă că fiecare întârziere a lui, fiecare obligaţie de serviciu din weekend şi fiecare delegaţie înseamnă… altceva – cum ar fi o relaţie clandestină menită să-l echilibreze (nu?, că doar aşa gândesc bărbaţii).
Acum, vă mărturisesc că mă pregătesc de discuţia decisivă cu el. Şi o fac cum ştiu eu mai bine. Cu o mare schimbare, pe care o voi începe cu imaginea mea pentru a o continua, profund, cu modul de a concepe viaţa după 40 de ani. Aşa că să nu vă mire (şi să nu mă condamnaţi) dacă am ales, pe lângă noul abonament la yoga, şi o operaţie de mărire a sânilor, dupa ce am parcurs responsabil toate aceste informatii. Întotdeauna mi-au plăcut sânii mei, însă timpul şi maternitatea şi-au lăsat amprente asupra lor. Şi nu înseamnă că nu-i iubesc în continuare sau că, dintr-un puternic complex de inferioritate, am ales această soluţie. Nicidecum. Înseamnă că mă iubesc pe mine în continuare şi pentru asta sunt dispusă să fac tot ce pot pentru a mă simţi bine în pielea mea de femeie matură.
Nu este nicio ruşine să optezi pentru ridicarea sânilor, dacă asta simţi şi dacă asta te face să te vezi cu alţi ochi. Contează enorm ca într-un moment decisiv al vieţii – cum este în cazul meu – să iei decizii clare şi să acţionezi în direcţia dorită. În fond, dacă aş continua numai să-mi otrăvesc sufletul, să povestesc prietenelor mele despre ce mă apasă şi lui să continui să-i zâmbesc prefăcut, cu amarul bănuielilor năruindu-mă pe dinăuntru, ce aş rezolva? Aş îngroşa numărul femeilor care se abandonează. Iar el, cumva, ştiu că ar simţi că eu am renunţat să lupt pentru căsnicia noastră, iar atunci, cu atât mai mult s-ar simţi îndreptaţit să facă acest pas (în caz că nu l-a făcut deja).
Poate că asta a fost impulsul de care am avut eu nevoie pentru a mă trezi şi a-mi îndrepta atenţia şi asupra mea. Iar asta nu înseamnă că îmi voi lăsa familia pe locul doi, ci că nu mă voi mai lăsa pe mine de acum încolo pe locul doi. Uraţi-mi succes, dragile mele!
P.S. Nu vă mai întreb dacă fac bine sau nu, de teamă să nu mă zăpăcesc iarăși și să renunț. Dar curioasă tot sunt să știu cât de departe ai merge tu ca să nu-ți pierzi bărbatul?
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
