Îmi plac la nebunie oamenii asumați. Cred că este cea mai mare realizare într-o viață de om. Să ajungi la tine, să te privești adânc în suflet, să vezi tot ce-i acolo și să îți spui: ”Ok. Ăsta sunt, mă accept și nu mă judec. Fac tot ce vreau, fără să dau socoteală cuiva”. Să faci alegeri și să îți asumi consecințele. Să accepți că poți greși. Apoi să plătești, ținând capul sus și spatele drept.
Lor nu li se întâmplă nimic. Ei nu au destin. Au liber arbitru. Sunt liberi. Aleg, iau decizii. Și nu se acuză pentru alegerile făcute. Nu se judecă și nici nu își încâlcesc sufletul în ițe nevăzute, din care apoi, se zbat să iasă. Ei nu se zbat. Calcă liniștiți prin viață, așa cum te plimbi prin propria casă. Poate să pice curentul: tu știi clar pe unde îți e așezată mobila, unde sunt pragurile și ușile, și faci slalom printre ele, într-un echilibru perfect. Nu te împiedici, nu cazi și nu te lovești.
Oamenii asumați nu urlă. Nu se înfurie și nu trântesc uși de case ori de suflete. Intră și ies din locuințe și vieți, calmi și fără drame teatrale. În ritmul lor, pe care nimeni și nimic nu îl poate schimba. Sunt ca trestia care, instinctiv, știe când trebuie să se îndoaie ca să nu o rupă vântul.
Sunt statornici și poți să mergi alături de ei până în pânzele albe. Un om care nu se trădează nu va trăda niciodată alți oameni. Sunt ape adânci și calme. Nu oricine le poate intra în suflet. Sunt selectivi, tocmai pentru că știu clar ce își doresc. Dar și când te îndrăgesc, o fac pe viață.
Continuarea, aici. 🙂
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.