Sunt prietene de-o viață. Au fost ani în care au petrecut împreună mai mult timp decât cu oricine altcineva. Mai târziu, când s-au căsătorit, au făcut în așa fel încât și-au împrietenit și soții, astfel că au continuat să se vadă foarte des, dar în formulă mărită. N-au copii și nici nu se grăbesc. Acum au alte priorități. Împreună, desigur: să călătorească, să se ocupe de hobbyuri, să se distreze, să-și decoreze similar casele recent achiziționate – una dintre ele făcuse o pasiune pentru un set de dulapuri si etajere baie roșii, iar cealaltă, din dorința nu a devia de la traiectoria lor comună, și-a luat la fel. Inclusiv câte două lavoare baie, că așa e modern. Casele lor ajunseseră să fie surprinzător de asemănătoare și asta li se părea o dovadă în plus că prietenia lor este deasupra tuturor.
Soții le-au acceptat fanteziile condescendenți și zâmbind complice. Atâta timp cât soțiile lor aveau mintea ocupată, era bine, salvându-i pe ei de la a fi în ochiul uraganului, de la a fi ținta tuturor preocupărilor acestora (dar și a cicălelilor și reproșurilor lor, tipice într-o căsnicie).
Asta până când, la una dintre petreceri, soțul unei dintre ele a glumit puțin mai mult cu prietena soției. A dansat puțin mai mult cu ea și, în loc s-o ciupească, ca de obicei, de obraz, a privit-o adânc în ochi și i-a zâmbit parcă… altfel. Au rămas amândoi cu un semn de întrebare, ascuns bine de ochiul partenerilor. La următoarea întâlnire, și-au evitat, vinovați privirile. Și au încercat să disimuleze… nimic, căci nimic nu se întâmplase. Însă eforturile lor erau vizibile și au atras atenția și celorlalți doi. Și din nimic s-a iscat furtuna. Însă o furtună silențioasă, subtilă și agresivă. Prietena „înșelată” a decis, în semn de revoltă, să renunțe la mobilierul și decorațiunile pe care le cumpăraseră împreună. Soțul celeilalte, „ofensat” și el, a început să-și arate nemulțumirea pentru timpul prea îndelungat petrecut împreună și pentru efectele negative pe care o astfel de prietenie exagerat de strânsă ar putea să le aibă asupra familiei lor.
Partenerii aflați „în culpă” simțeau că au reușit, involuntar, să distrugă ceea ce li se părea de nedistrus. Au început să vorbească mai des, să se consulte, să încerce să repare totul. Dar cum? Căci dacă ar fi acționat în vreo direcție, oricare, asta i-ar fi culpabilizat, cu siguranță, și mai mult în ochii partenerilor lor. În timp ce prietenia lor se subția ca ața, cele două femei se luptau să păstreze aparențele.
Până la urmă, peste încă niște ani, aproape că nu-și mai vorbeau deloc. Și nici soții lor. Căsniciile le erau, în aparență, neschimbate, însă ceva fundamental era acum diferit. Obișnuința de a petrece timpul împreună își spunea cuvântul, iar ei găsiseră o soluție… Fiecare dintre ele începuse o relație cu soțul celeilalte. Totul părea firesc și calm, toți patru se bănuiau între ei, dar nu aveau curajul să sufle o vorbă, de teamă să nu strice echilibrul fragil al situației lor. Și, până la urmă, de unde pornise totul? De la nimic. Sau… aproape nimic.
Citiţi şi
Lavoarul – piesa care dă eleganță unei băi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
