Există într-una dintre acele pagini care nu seamănă cu nimic întâlnit până atunci în literatură, există, deci, în “Veacul de singurătate” al domnului Marquez, în pliurile unei fraze bogate această observație: un bărbat înțelege, după prima noapte de dragoste, de ce se tem oamenii de moarte. Poate să pară patetică, poate să pară prea sud-americană, poate că și e patetică și prea sud-americană. Mai important e că e adevărată.
Căci, până la urmă, au, cumva, dreptate și femeile. Nu există niciun motiv, dar chiar niciunul, pentru care oamenii ar trebui să se obosească până la urmă cu viața, nimic nu o justifică în afara acestei întâmplări care este iubirea împărtășită. Și care, da, are dreptate și domnul Marquez, îi face pe oameni să se teamă de moarte.
Cum să pierzi așa ceva? Din această alungare din Rai s-au născut lucrări pentru pian, și pentru vioară, și simfonii, și poezii, și tablouri nemaipictate înainte s-au pictat atunci și s-au dus dueluri, în zori, și oameni tineri au murit și sângele lor a udat pământul, în Nord, cum și în Sud, peste tot și dintotdeauna, căci e în natura omului să se îmbete cu vinul acesta. Inima omului poate multe. Iubirea stă în posibilitatea inimii, dar cu adevărat arareori se ajunge la ea.
Dar iubirea nu durează decât în filmele de cinema, în romanele comerciale, în amintiri și în excepții. În viață, oamenii devin alții și devenind alții încetează să mai fie jumătăți întregului de altă dată. Pur și simplu, așa se întâmplă și nu e nimic de făcut. Rămâne o nostalgie cu care cei mai mulți nu au ce să facă.
Puțini, foarte puțini, simt încă trecând noaptea pe lângă corpurile de iluminat stradal puterea iubirii de odinioară, încă și mai puțini pășesc în încăperile din trecut ca într-un infern necesar, și cine mai știe să prefacă această nostalgie într-o alinare, dacă nu într-o binecuvântare?
Dar trece – așa se spune: că totul trece. Se spune, dar nu e neapărat întru totul așa. Și e foarte bine că nu e așa, căci altfel, fără iluzia unui trecut care poate că a existat sau poate că nu a existat, dar ar fi putut să existe, nimic n-ar fi viața omului pe pământ. Doar drumuri de colo până colo, câteva facturi și la sfârșit moartea.
Da, nimic n-ar fi viața omului pe pământ fără această repetabilă tristețe.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
