„Un prieten e mai prețios decât un înger!
A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger!”
Prietenia înseamnă două persoane plus relația dintre ele. Și tot ce se naște și crește de aici. Dacă este relație, adică o legătură plus efort, se presupune că cei doi implicați investesc în ea – sentimente, trăiri, vitalitate, timp – , o hrănesc, o întrețin, o urcă la cer, o coboară sub pământ, o reinventează, o revigorează. Pot să-i dea și-un nume!
Până mai de curând, aveam o prietenă. Doria. Ne-am cunoscut în anii ’90, în facultate, a fost frumos împreună. Ne iubeam asemănările, ne respectam diferențele. De vreun an-doi, am tot avut din partea ei semne de distanțare, de detașare rece, de tăcere. Nerăspunsuri la diferite apelări. Când n-am mai primit nici măcar sms de LA MULȚI ANI, am înțeles. Știam că trăise o perioadă dezamăgitoare emoțional, știam că stresul job-ului ei e la cote înalte. Dar astea nu justifică ruptura.
Mi-am amintit că în urma unor experiențe de viață – relaționale, interpretate și semnificate de ea drept eșecuri, a decis că cel mai bun tratament aplicabil celui/celei care a fentat-o într-un fel sau altul, este Indiferența, Ignorarea. Acest tipar repetitiv s-a transformat la ea într-un comportament, într-un stil de viață. Pe care mi l-a aplicat și mie. Desigur, știu că este dreptul ei. Că omul face ceea ce crede, ce simte și ce poate el la un moment dat. Că trebuie acceptat așa cum este el. Dar comportamentul, modalitatea de ieșire dintr-o situație, dintr-o legătură, nu le pot confunda cu persoana. Pentru că ele îmi afectează direct, profund și incurabil semnificația relației în care am fost implicată. Relație care a fost pentru mine reper, valoare, stare de bine și siguranță.
Automatismul rațiunii m-a dus spre căutarea greșelilor mele față de ea, vinovăția îmi dădea târcoale… N-am găsit nimic de care să mă agăț. Nimic pentru care să-mi cer iertare. Nicio explicație, nici un indiciu de aflare a necunoscutei din ecuație. „M-am proptit” doar în uneori fericita, alteori dureroasa axiomă: „Toate pe pământ au un început și-un sfârșit!”. Ca și dragostea, prietenie cu forța, nu se poate, nu e psihic igienic! Și vina, înțeleasă sau nu, conștientă sau nu, intenționată sau nu, aparține amândurora!
Nu dau DELETE la nimic: nici unei amintiri, nici zilei din ’99 când am fost în Herăstrău pentru eclipsa totală de soare, nici spectacolelor văzute împreună, nici cărților pe care mi le-a recomandat, nici sesiunilor din facultate când învățam împreună, nici interminabilelor noastre conversații despre bărbați, iubire, prietenie, filme, orașe fascinante, Eric Clapton.
Orice ar fi fost mai suportabil decât trădarea asta prin indiferență și tăcere. Pentru că rănile mele de abandon, trădare și nedreptate s-au activat. O frază de genul: „Îmi pare rău, nu mai putem comunica de niciun fel, m-am înșelat atâția ani în privința ta, am pierdut timpul cu tine, nu mai reprezinți nimic pentru mine….”, ar fi contat. Pentru că orice fel de stroke, chiar aproape insuportabil de dureros, e mai bun decât nimic. Decât nebăgarea în seamă. Convingerea mea este că relația noastră, eu însămi, chiar și ea însăși, meritam un final cu Punct. Nu cu puncte-puncte și semne de întrebare!
Citiți și Prietenia, încotro? și Totul e doar în mintea ta
În orașul acesta sau în aeroporturile lumii sunt șanse să mă reîntâlnesc cu Doria. Poate vom începe altceva, poate nici nu ne vom saluta. Depinde ce va mai conta pentru noi. Acum însă trec printr-o pierdere. Se cuvine să trăiesc cât pot de firesc fazele „de doliu”. Prin negare am trecut. Urmează negocierea, depresia, acceptarea, probabil iertarea. Și împăcarea cu situatia. Și apoi, voi mai vedea.
P.S. În scurt timp, am aflat “dezlegarea” salvarii mele de la această pierdere. Și de la altele, de același tip de suferință: în existența noastră, cea pe care o știm, avem relații pe viață si relații determinate în timp. Adică întâlnim oameni dragi, cu care ne însoțim o parte a vieții noastre, facem acțiuni împreună, trecem peste praguri și obstacole, ne voioșim, ne iubim, ne certăm și ne împăcăm, săltam la un nivel superior de trăire. Dar cum certitudini sunt doar facturile și moartea, fie că am avut vreun contract semnat și pecetluit, fie că nu, despărțirea se poate întâmpla oricând, fără vreun semnal anume, imperceptibil. Rămânem cu amintirea unui început, a unui parcurs și a unui final. Acceptat sau nu. Și doar de noi depinde asta.
Deoarece contractul pe viață e doar cu noi înșine.
Guest post by Camelia Anca BACIU
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Tu ce faci când te doare ceva?
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu – o iubire irepetabilă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
