Îl văd cum se apropie și mă biciuiesc în gând pentru toate poveștile de dragoste ieftine în care am crezut, cu naivitatea-mi fantezistă și romantico-patetică. Se oprește la vreo jumătate de metru de mine, mă prinde de mână și zâmbește trist. Iar eu tremur necontrolat din toate încheieturile (măcar tremur). Maxilarul mi-e încleștat și nu pot să deschid gura. Nici n-aș ști ce să spun, oricum. Cred că zâmbesc și eu și asta îl liniștește. Întinde mâna și-mi descheie un nasture de la cămașă. Îmi atinge clavicula și-și lasă mâna să zăbovească acolo. Nu pot să-mi dau seama de cât timp stăm așa, în mijlocul unei încăperi care pare golită de orice urmă de viață. Noroc cu noi doi.
CliÈ™eul zice că în momente de cumpănă serioasă, îți trece toată viaÈ›a prin faÈ›a ochilor. AÈ™a È™i mie acum. Văd tot felul de scene din copilărie – nici nu credeam că mai există în subconÈ™tientul meu prăfuit. Un copil de la bloc care râde de mine, cică-s cam umflată È™i să mai slăbesc dacă vreau să mă iubească cineva. BăieÈ›elul care a căzut în canalul cu smoală È™i-a murit, groaza È™i bocetele de după. Tenisul meu roz plin de sânge după ce m-a muÈ™cat o È™opârlă sau m-am lovit într-o tablă, nici până azi nu È™tiu ce s-a întâmplat. ÃŽndrăgosteala de S. È™i mâncarea bunicii. Pick-up-ul din dormitor, la care ascultam la nesfârÈ™it Micul PrinÈ›. Vecinul de la parter care ieÈ™ise recent de la psihiatrie È™i umbla într-o zi pe scara blocului cu un cuÈ›it în mână, înspăimântându-ne pe toÈ›i. Mă fixez obsesiv pe privirea lui când mă vede îngrozită È™i mă conduce până la uÈ™a apartamentului unde locuiam, la primul etaj, să fie sigur că ajung cu bine.
Imaginile se sparg când El mă roagă să stăm jos. Îmi dau seama că e prima dată când îi aud vocea și concluzionez că n-am fost niciodată fericită, până acum. Mă așez și îmi simt picioarele ca după un maraton. Habar n-am cum e să alergi atât, dar sigur asta e durerea de după. Oftează și-mi spune că are din ce în ce mai des momente de vid mental pe care nu știe cum să le umple. Că depărtarea l-a sălbăticit și se simte îmbătrânit. Tac și mă întreb cât de egoist trebuie să fii ca glasul unui om spunând lucruri atât de triste să-ți producă atâta plăcere. Mă întreabă dacă și mie mi se pare că suntem tineri și foarte obosiți.
Îi răspund că vreau să-i fac un copil.
Guest post by Raluca Glodeanu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiÅ£i, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
