Prin Grecia (I)
M-am întors şi nu scriu, mă tot codesc, pierzând vremea cu futilităţile cotidiene, şi nu povestesc…
Scriu însă cuiva pe mail şi tastez deodată pe a şi pe s şi apoi pe r şi u, îmi iese deci „aspru”, urmat de „mândră şi frumoasă”. Îmi dau seama că trebuie să scriu.
M-am întors din Grecia. Şi miile de oameni din ţara mea fac asta an de an, de cinci sau de unsprezece. Şi eu nu am fost în Grecia. Adică ba da, dar altundeva. Într-o ţară grea, aspră şi mândră. Greu de suportat.
Dar nici despre asta nu vreau să zic acum, poate mai încolo, căci dorul de scris a început astă seară, pe la 7, într-o clipă suspendată în uşa de la balcon, începută cu ceva nedefinit…
Cu expresia „Man of Sorrow” m-am întâlnit într-una din sălile mănăstirii Meteora, cea mare. M-am uitat pe Google să văd ce era Omul tristeţii şi am dat de o trupă cu acest nume care cânta, trist, evident, dar suportabil. Dar nu vreau să scriu despre asta…, mai are de aşteptat tristeţea… Să fie vorba atunci de faţa înecată de durere a Mariei, de pe o icoană aflată tot acolo? Amintirile vizuale nu le am decât amestecate, dar să fi fost, într-adevăr, pe peretele din faţă, să fi fost în Eclesiastico Museo o faţă a Fecioarei îndoită în curbe fine care curg înspre în jos, o faţă plină de durerea pierderii, şi poate, nu mai ştiu, să fi fost scris acolo că e singura redare cu această faţă durută? Nimic din seninătatea ei de împărăteasă cu ochi alungiţi şi haină roşie, nimic din responsabilitatea coroanei de regină cu care e pictată la greci, de vreo şcoală, cretană sau cine mai ştie, nimic din rochia roşie şi floarea înaltă, boboci roz şi frunze de leandru. Doar durere.
Dar nu scriu despre asta, dragii mei reîntorşi sezonial din Grecia.
Nici despre insule, plaje cu beach bar, preţuri şi comodităţi, nici despre mâncare şi răcorosul uzo, căci nu scriu fiindcă am fost o banală călătoare… şi cum aţi mai sta altfel cu sufletul la gură să vedeţi despre ce o să fie vorba pe aici…?
Voi scrie despre pâine. Pâine este o tristeţe la mine în ţară. Cum de am început să iubesc pâinea în timp ce aşteptam să se trezească salonichezii- aşa s-o fi zicând? – şi să ne dea pâinea în toate felurile pe care cuptorul grecesc a copt-o… sau poate era soarele de ora 3…?
Deci nu e vorba despre copilul Isus care nu mai stă în braţele mamei sale, ca un bebel înfăşat în speranţe, ci lângă ea sau pe umărul ei. El este un tinerel kalambacan ce se pregăteşte să încarce pe măgar şapte pâini pentru mănăstirea Varlaam, de maici. Şi nici despre tanti Vasilikia care vinde traiste în carori maro şi preşuleţe albe cu frize de măsline împrejur. Ea, femeie greacă a zilelor noastre, membră U.E., are părinţi ciobani din Constanţa, transhumaţi la Kavala.
Nu, nu, voi scrie despre pâine. Şi despre hârtie. În Grecia am avut pasiunea pâinii şi a hârtiei.
…Şi dă-ne nouă pânea cea de toate zilele…
Întinsă peste carourile verzi, roşii, dar mai ales albastre, între cele patru scaune roşii, verzi, turcoaz şi albastre, hârtia albă face poftă de ronţăit, de înmuiat şi de tăvălit prin sos, prin vinegretă şi prin tzatziki. Nu ştiu cum se spune pâine pe limba greacă, nu vreau să par foarte exact-interesantă fără rost, căci pâinea e peste tot la fel. Sau nu. Când fata greacă sau băiatul subţire apucă hârtia imprimată sau în carouri, uf, şi înveleşte, înfăşurat, corpul aurit, alungit, o aşează apoi într-o altă sacoşă pe care scrie ceva indescifrabil şi îţi cere 80 de cenţi, eşti o zeitate. Porţi cu tine pâinica la tavă, sau cu seminţe de susan, rotundă sau alungită la capete, toată aliniată pe raftul de lemn sub acelaşi preţ, şi nu mai trebuie să ceri caracatiţe sau midii, fiindcă pe stradă, de undeva, colţul şi corpul, miezul şi coaja aromează ziua. Satură. Am mâncat pâine în Grecia de la brutărie. Şi nu ştiu cum se spune brutărie, căci lupta cu alfabetul m-a învins când am văzut fotografia lui Nicole Kidman sub care se înşirau, mărgelate, nişte semne din care recunoşteam un omega şi atât. Dar am căutat în Grecia brutăria. Prin Kavala, prin Kalambaka, prin Thessaloniki, Trikala sau Langkadas. Ajunşi în mănăstirea de călugăriţe de lângă Panorama, ştiam deja că pâinea lor e gustoasă şi săţioasă. E sfântă.
Nu vreau, deci, să scriu despre cofetării, şi nu ştiu cum se spune cofetărie, dar în ele Grecia nu mai este aspră şi grea, ci doar dulce şi grea. Şi nici despre culori sau piatră, ci, eventual, despre femeile şi bărbaţii în vârstă, aşezaţi pe scaune de plastic la marginea şoselei mici, scurte, anonime, la Loutra Volvis, lângă lac. Nici despre pisici, sau, Doamne Sfinte, despre muzică.
Vreau doar să spun despre pâine. Şi despre hârtia în care se înveleşte, smerit, şi pyta gyros, şi zahărul ars cu migdale. Mai spun aici despre punguliţele albe sau în carouri roz care aşteptau, una peste alta, să fie umplute cu făinuri. Această ţară în care am văzut, din mersul maşinii, toate felurile de pietre şi crengi uscate, iarbă arsă şi trunchiuri de măslin răsucite cenuşiu sub soarele înalt, cel mai înalt soare al Europei, ne-a dat nouă astăzi, ne-a dat să înghiţim, în toate zilele, cele mai simple patiserii, pite şi pâinici, şi coşuri de lemn pline cu felii. Deci fără ulei de măsline, citate din Aristotel şi busturi de alabastru ale filosofilor greci. Nimic despre asta.
Dar despre un fel de tulpină pe care Fecioara Maria o ţine în aceeaşi mână cu care îl susţine pe Băieţelul Isus, da. Sau poate despre cum poartă în mâna stângă un fel de spic de grâu… Ce rost are însă căutarea unor înţelesuri în iconografie sau în simbolurile creştinismului când marile adevăruri sunt pe străzile micuţe, sub firmele pe care scrie, probabil, Brutărie, şi anno 1980, sau Ta Meteora, Papapoyaioy, Trikalion, tel 21413077677. Sau scrie „Everest Ta Kaaytepa”, sub trei desene subţirele, alb-negru în care se lăfăie la mijloc un întinzător de aluat sau cum îi mai zice, sucitor, o bucată apetisantă, cu margini creţe, de aluat, şi în lături, un morman de clătite şi poate, o plăcintă cu spanac… Mai sofisticată, altă punguliţă de hârtie are un desen galben cu un snop de spice legate de un brâu din margarete din care se scutură petale albe, delicios. Şi aici scrie ceva, APTOPOIEIO, iar pe spate „for foods”. Este singurul lucru de înţeles, că se mănâncă, deci înţelegem mult mai bineeee gustul de pâine. Şi nu plămada moale şi fără personalitate, cu coajă falsă şi lufa incoloră de sub ea, ci gustul de pâinică mândră şi aspră. Grea şi săţioasă.
În sfârşit, fără prea multe descrieri de feriboturi şi vile de lux cu piscine în care nu ai voie să… nimic. De la No Diving, până la „e interzis să aduceţi mâncare şi băutură din alte locaţii” (sic!).
Uff, mă întorc la ambalajul pe care citesc fericită, îmbătată de mirosul re-cunoaşterii, cuvântul bakery, scris cursiv cu litere de mână, printre nişte cuvinte care conţin litera y în toate poziţiile. Plus desene cu omuleţul din pâine, cu turtiţa uriaşă din povestea rusească, covrigi şi cornuri rotunjioare, poate şi cu o reţetă, cine ştie… în orice caz, e ceva cu pâine, poate cu sos sau musaka, dar se poate şi fără. Pâinea, ca hrană principală, din bob ales.
Această poveste cu pâine v-am spus-o ca să vă amintiţi, dragii mei din ţara noastră cu spice, pe câmpuri şi pe stemă, cum cumpăraţi de la „Pâine” jumătatea de franzelă albă sau sfertul de 9 sau de 7, pâine neagră, plus un corn de 25 de bani, cu mijlocul răsucit într-o spirală albă. Când enervarea că vă trimitea mama la pâine se regăseşte acum în amintirea mirosului de proaspăt şi a gustului feliei de pâine cu parizer şi muştar sau, şi mai şi, cu unt şi sare.
Era pe vremea când lucrurile simple se găseau la brutărie şi românii mei îşi purtau inimile în pungi de hârtie.
…Şi era pe vremea când şi ţara mea îmi făcea, în cuptorul din povestea cu două fete, a babei şi a moşului, pâine gustoasă. Ca la greci.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Datarea produselor alimentare nu are legătură cu siguranța consumului
Mănăstirea Argeșului – pauza de masă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
