M-a asigurat odată, demult, pediatrul juniorilor că am instincte bune când e vorba de diagnostice simple. O răceală, o laringită sau o alergie sezonieră le pot deci trata și de acasă. Astfel, în aceste cazuri, îmi lipea rețeta de ușa cabinetului de fiecare dată, evitând timpul și banii pierduți cu o consultație care ducea exact al același rezultat oricum. Nu îmi dăduse încă de gândit că abilitățile mele vor deveni cândva indispensabile unor personaje de a căror existență încă nu aveam știință. Încurajată, am aplicat atitudinea asta și cu medicul de familie. L-am lăsat să îmi facă fișă, analize, dosar în toată regula, dar de când m-a diagnosticat cu diverse de care suferă tot omul de rând, am învățat să mă sustrag. Numai să nu intervină, Doamne ferește, vreun motiv întemeiat să-l vizitez. Îl sun însă cu regularitate, când mi se termină rețetele. „Madame, când ați fost ultima oară la analize, amintiți-mi, vă rog?!”, mă întâmpină el tatonându-mă jovial. „Ăăăăă, acum vreo doi ani, dar promit să îmi fac programare, numai dați-mi, vă rog, rețeta aia, sunt în pagubă de câteva zile. Și dacă tot v-am prins, as vrea și medicamentul X și medicamentul Y…”, mă precipit eu cu lăcomie. Știe și el, știu și eu că nu o să o fac, dar alegem tacit să nu investigăm mai departe. oarecum, sunt în grafic cu sănătatea. E genial doctorul meu, dacă nu ar avea umor, nu m-ar vedea nici o dată la cinci ani… Mie doctori care își văd de treaba lor ursuzi, nu-mi trebuie! Mai o încurajare, mai o glumă, mai o discuție despre vreme, să treacă aleanul mai ușor. „Cu ce vă pot ajuta astăzi, madame?” „Domnule doctor, eu cred că încep să înnebunesc!” „Ah, nu, madame, dacă înnebuneați nu ați fi realizat asta.”
Uite așa, soarta a făcut ca fostul proprietar al casei noastre să fi fost medic de familie, cu adresa cabinetului privat la domiciliu. Pensionar deja, se lăuda că întreaga populație din oraș fusese moșită de el. Cabinetul a fost apoi preluat de alți medici ce au oferit consultații până să ne mutăm noi în noua noastră casă. Locuim aici de trei ani. Cumva, unii pacienți distrați nu au aflat că s-au mutat medicii în altă clinică. Drept urmare, câțiva mi-au sunat la ușă, derutați de atitudinea mea total neprofesională. Dintre cei care merită să fie menționați, amintesc o mamă cu un copil de vreo 10 ani (imediat am sesizat cine ar fi pacientul și i-am pus în gând diagnosticul de „mâine nu vreau să merg la școală, mama, dar n-am curaj să-ți spun”), vreo doi care aveau pachete și plicuri pentru domnii doctori, insistând să mi le livreze mie care protestam vehement, un tânăr care insista că asta e adresa și să fac bine să mă sesizez și, preferata mea, o doamnă octogenară, sau în faza incipientă, oricum.
Cea din urmă a câștigat locul întâi în topul meu. Eram deja expertă în a explica, în funcție de stare, că aici nu mai profesează nimeni. Rodată, m-am înființat în cadrul ușii, studiind-o curioasă. Era toată numai Vuitton, Chopard, Prada și Coco (neapărat) Chanel. Accesoriul final nu era absent, pălăria elaborată completând comic decorul exagerat. „Bonjour.” „Bonjour?” „Mademoiselle, mă aflu la adresa corectă?” I-am dat imediat o bilă albă. La vârsta ei matusalemică evident că-i păream tinerică, dar, vanitoasă, am preluat aprecierea și am devenit atentă la dorințele ei. „Depinde ce căutați…”, i-am venit eu în așteptare, cu o oarece bănuială în minte. „Pe domnul doctor, desigur.” „Aham”, am zis eu descurajând-o să continue. „Cu regret vă anunț că cei patru medici și-au închis cabinetul de la adresa asta.” Am crezut că în acest punct conversația va muri și ea va găsi de cuviință să plece. Dar nu… „Păi, și eu ce mă fac acum?!”, a răspuns ea descumpănită. „Știți, am sunat la domnul doctor, dar a intrat robotul, mai devreme stăteam în mașină și ascultam mesajul ce l-a înregistrat pe robot, dar nu reușesc să înțeleg.”, mi-a explicat ea, având impresia că mă interesează situația ei incertă. Amintind de mașină, m-am aplecat peste umărul ei scrutând un pic strada liniștită la acea oră. Un cabriolet alb, marcă germană de renume mondial, cu avariile clipocind nerăbdătoare era parcat neglijent, parcat jumătate pe trotuar, jumătate în stradă. Tipic! mi-a trecut mie prin cap… Am dat să îngân o scuză de retragere. Madam, aflată în impas în continuare, m-a oprit cu un gest. „Nu vreți să-l ascultați și dumneavoastră? Mesajul…” Fără să mai aștepte confirmare, a format numărul și mi-a întins cu degete fine, încărcate cu inele, un iphone 8 splendid. M-a distras manichiura ei colorată în roșu la salon specializat și asortată perfect cu nuanța telefonului. I l-am luat din mână și l-am pus ezitând la ureche. În loc să mă concentrez pe mesajul înregistrat de medic, deviasem cu gândurile aiurea, întrebându-mă ce probleme avea madam. Arăta splendid, vorbea cursiv…. Hmm. „Știți, nu știu ce să mă fac! Eu am o mâncărime așa…”, mi s-a confesat ea abrupt după ce am informat-o ce spunea doctorul la telefon. I-am plasat repede telefonul în mână elegantă, temându-mă fugar să nu aibă ceva contagios. Brusc, am făcut un apel scurt la divinitate, rugând universul să nu se joace cu nervii mei. Dar, ca un bun profesionist în devenire, nu am lăsat să se întrevadă disperarea și am îmbiat-o să continue. „Așa…” „Păi, nu știu, nu dorm nopțile, mă mănâncă toată pielea, mă trezesc obosită și am așa… niște nervi…” I-am aruncat o privire cunoscătoare, scanând orice detaliu suspect. Nicio afecțiune a pielii netede, în ciuda delăsării firești a vârstei înaintate… Posibil să fi fost ceva corelat cu o alergie sau reacție alimentară, în niciun caz să fi fost expusă la vreo boală contagioasă de proporții catastrofale… Go for it, Monik! mi-am spus cu încredere crescândă. Nu o să plece fără un diagnostic pus!! „Mda, înțeleg. Hm, v-ați gândit să consultați poate …un psiholog?!” Observându-i nedumerirea, am completat cu blândețe… „Sau poate un alergolog…” „Extraordinar, exact asta mi-a spus și prietena mea!”, mi-a replicat ea încântată de alinierea supozițiilor noastre amatoare. Doamna a plecat satisfăcută. Habar nu am care a fost urmarea.
Dar, pe mine, întâmplarea m-a făcut să meditez profund la viitorul meu apropiat. Ce-ar fi să îmi deschid practică medicală? Și să dau anunț la ziar. Pun diagnostice, ofer sfaturi pertinente și tratez temerile cu o vorbă bună. Nu dau rețete! Aaaa și, vă asigur, nu plecați de aici fără a fi convinși că vă simțiți deja mai bine!!
Pe Monica o găsiți întreagă aici
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce mâncăm pentru a ne controla greutatea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
