Era întuneric în burta lupului, așa ar fi început Margaret Atwood povestea Scufiței Roșii. Margaret Atwood este autoarea Poveștii Slujnicei (click pentru cronica filmului), istoria distopică a Gileadului, țara în care un regim ultra-ortodox folosește femeile pentru prăsilă și instituționalizează violul.
Noi trăim în Gilead de când ne știm, doar ideologia s-a schimbat, am dat septicemia declanșată de andrelele înfipte de moașe neîndemânatice în noi, pe topoare înfipte în cap de proxeneți.
În 1999, în ambasada României din Tirana a intrat o fată cu brațele arse cu țigara, cu vânătăi zdravene pe gât, cu un ochi umflat de la un pumn strașnic care a azvârlit-o cu capu-n perete, capu’ s-a crăpat, poate și peretele s-a crăpat, ce nu s-a crăpat a fost obrazul personalului ambasadei din Tirana, ambasadoru’, un om cu mâini transpirate, față roșie ca un deget prins la ușă, s-a uitat la ea și i-a zis: păi și eu ce să fac acum cu tine?
El era statul român și fata scăpase din mâinile mafiei albaneze și fugise la statul român să ceară ajutor și statul român prin gura cu buze moi și umede a ambasadorului român ajuns în postu’ ăsta pe care îl ura, mult sub demnitatea lui de cumătru cu vreun împingător de hârtii de la MAE, gura aia care mirosea a țigări proaste a spus: și eu ce să fac cu tine?
Să mă ajutați să ajung acasă, așa i-a spus Mioara. Era din Moldova, un sat din Moldova, fusese convinsă că va fi trimisă la muncă în Italia, chelneriță la Roma, dar a ajuns într-un beci în Tirana unde a fost violată și violată și violată și violată, luni de zile până ălea 21 de grame de suflet s-au evaporat și în locul lor a crescut o bătătură mare ca soclul de unde a dispărut statuia soldatului necunoscut. I-a crescut părul și i s-au micșorat ochii, că nu ai nevoie să mai vezi că nu mai exiști și chiar și așa, fără ochi și cu părul lung, călcând pe el, a reușit să fugă și ambasadorul s-a uitat la ea cu silă și i-a zis: păi, eu te-am pus să te faci curvă? Păi, eu pot acum să salvez toate curvele din lumea asta? Tu crezi că statul are bani pentru așa ceva? Statul nu are bani să salveze curve, așa e, statul are bani să salveze doar hoți. Și atunci, și acum.
Și atunci eu am luat-o pe Mioara de mână și am zis că îi dau eu bani de autobuz ca să treacă în Macedonia și de acolo să meargă cu autobuzul până la Sofia și de acolo să ia trenul până la București. Și ea a plâns și mi-a mulțumit, dar m-a rugat să merg cu ea cu autobuzul că îi este frică să nu o prindă iar. Așa se întâmplă când ai stat în beznă luni de zile și nu mai ai ochi și suflet și am mers cu ea cu autobuzul până la Ohrid, la granița cu Macedonia și ea a vomitat într-o pungă de patru ori pe drum, de frică a vomitat, pentru că începea să îi revină vederea și începea să spere că poate să scape.
Și atunci când ai speranță, frica e și mai mare decât atunci când nu ai speranță și nimic de pierdut.
Ne-am despărțit și Mioara mi-a mulțumit mie, aveam 25 de ani atunci și 470 de dolari la mine din care trebuia să mai trăiesc în Tirana o lună și eu i-am luat un corn de la chioșc și o banană și o apă și bilet la autobuzul de Skopje și nu mai știu nimic de fata asta cum nu mai știu nimic despre ambasadorul care nu a vrut să salveze curve pentru că treaba lui era să facă diplomație în Tirana, nu să salveze curve.
Gilead.
E întuneric în burta lupului, dar măcar e cald.
Afară e întuneric și frig și vânătorul e ca un adolescent din Delhi după ce a văzut 78 de filme porno.
Pe Raluca o găsiți aici.
Citiţi şi
Femeia modernă și magia Sărbătorilor: echilibru între tradiții și grija de sine
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
