Eram în Hua-Hin, împreună cu prietenii mei. Îi invitasem la masă Ea a spus că dacă chiar doresc să-i invit eu, atunci neapărat la Dusit-Hotel. Mândria mea de olteancă a zis da. Aveam destui bani la mine și vreo trei cărți de credit, dar știindu-i pe ei foarte pretențioși și foarte milionari, mă gândeam să nu-mi pice naiba fața când o să primesc nota de plată.
Ne-am urcat în mașină și abia ajunși acolo, am fost întâmpinați de o armată de portieri în livrele, care parcă făceau toți reclamă la pastă de dinți (la ei se poate numi de dinți și măsele, atât de larg e zâmbetul ). Nici n-am oprit bine motorul, că au și apărut, din pământ, din iarbă verde, patru tinerei, cu o husă de bumbac alb-imaculat. M-am uitat în jur, crezând că ne-au confundat sau poate se filmează. Husa s-a așezat imediat, cuminte, pe mașina noastră. Parcarea era plină de palmieri împodobiți cu orhidee în nuci de cocoș în loc de ghivece. Doctorul, văzându-mă un pic mirată, mi-a explicat zâmbind, că au acoperit mașina ca să nu se spârcâie vreo păsărică pe parbriz, să nu se așeze impurități, frunzulițe… Și eu care credeam că e vreun spectacol cu David Copperfield și vor să facă dispărută mașina…
Am intrat în hotel și am fost mai întâi orbită de lustra de cristal, ce curgea ca o cascadă până la podeaua de marmură. Rezervasem o masă. Câțiva chelneri ne-au condus și au început să roiască pe lângă noi. Chiar mă deranjau cu carafele lor de cristal, într-o coajă de argint filigramat, din care ne turnau non-stop apă în pahare. O făceau cu o dexteritate teribilă, cu discreție, amabilitate, profesionalism și cu nelipsitul zâmbet. Masa noastră avea vedere spre piscina care era acoperită cu o feerie de lumini și luminițe. La câțiva metri mai încolo, era Golful Siam. Valurile îmi mângâiau timpanul, iar mirosul îmi răsfăța nările. Prietena mea era o tipă robustă, cu sânii mari, cu părul grizonat și foarte tapat, cu niște ochi de un albastru serafic și rece, cu nasul ascuțit, buzele subțiri și barbă de vrăjitoare, puțin arcuită spre gură. El, un tip înalt, slab, cu picioare nesfârșit de lungi, o față ridată, foarte crispată (un pic constipată), cu o privire critică, o sprânceană veșnic ridicată, cu pumnii mari, mereu strânși. Mie îmi părea un ogar flămând, fugit de-acasă, însoțit de o gașcă grasă, sâsâitoare și veșnic nemulțumită!
La un moment dat, doamna a scăpat furculița pe jos. Un pic lipsea să nu facă un atac de apoplexie, pentru că nu au plonjat câțiva chelneri să i-o ridice. În orice alt hotel Dusit, oriunde-n lume, nu ar fi fost posibil așa ceva! NU! NU! NU! și negațiile erau însoțite de un ntz, ntz, ntz, în timp ce se uita grav de jur împrejur, de parcă ar fi cerut acordul celorlalți. M-am ridicat grațioasă și i-am adus, dracului, o altă furculiță, ca să se calmeze După un pahar de vin, s-a mai relaxat un pic atmosfera. Nu vreau să vă plictisesc cu detalii, vă spun doar că totul era la superlativ, că asiaticii ăștia mici și zâmbitori sunt niște mari esteți. La sfârșit, m-am apropiat de masă cu deserturi și brânzeturi. Brânză Rochefort, taleggio, gorgonzola, parmigiano reggiano, camembert și alte bunătăți de bunătăți. Îmi tai un centimetru din fiecare, să știu că măcar le-am gustat pe toate. Ajunsă la masă, mai comand încă o sticlă de vin. Prietena mea, mai să alunece de pe scaun, își dă ochii peste cap, schimbă câteva culori, respiră greu, transpiră, ia o gură sau mai multe de apă. Printre gâfâieli, mă ceartă:
– Felice, tu ești inconștientă? Costă o avere! Încă o sticlă? Doamne, Dumnezeule, poate nu știi, dar aici se adaugă și zece la sută din consumație la nota de plată.
Eu, cu jumătate de voce:
– Draga mea, mă gândeam că la brânzica asta delicioasă, un pahar de vin, deh… să încheiem seara plăcut!
Zâmbesc larg (dar nu era zâmbetul meu!). Merg la toaletă să-mi verific măruntul (aveam vreo patru-cinci sute, plus cărțile de credit.) M-am mai liniștit. Când mă întorc, îl văd pe doctor mai crispat decât de obicei, cu privirea ridicată către cer, implorând-o:
– Pentru numele lui Dumnezeu, încetează!, îi scrâșnea printre dinți soției.
Ea total ofensată:
– Știi că pentru tine o fac, ca să ai dimineață, la micul dejun!
Mă așez nedumerită și văd că ținea în poală o doză de plastic, în care arunca discret câteva firimituri de brânză, uitându-se cu precauție în stânga și-n dreapta. După ce a terminat operația, i-a pus capacul roșu și a așezat-o într-o sacoșă de pânză, pe scaun, s-a ridicat roșie la față și, furioasă, a plecat spre baie. M-am năpustit la bufet, am construit rapid un turn de brânzeturi și m-am întors la masă. Doctorul, când m-a văzut, s-a uitat încă o dată spre cer:
– Nu, nu, nu începe și tu, te rog!
Îi venea să intre sub masă de rușine. A început să tușească și a fugit afară să tragă o țigară. Am scos tacticoasă doza direct pe masă, am basculat toate brânzeturile acolo, le-am și îndesat un pic, să încapă mai multe, i-am pus capacul, iar restul l-am aruncat direct în sacoșă. Păi dacă așa fac milionarii, să mă conformez, ce puii mei! Dacă-i bal, bal să fie! Și să fi îndrăznit vreun asiatic mic și zâmbăreț să-mi zică ceva. I-aș fi zis:
– Unde-ai fost tu, măi, când i-a căzut doamnei furculița ? Atunci n-ai avut ochi să vezi? Niciunde în lume nu s-ar fi putut întâmpla așa ceva… Să facă doamna poc, din cauza nepăsării voastre, ihhm!
Era să uit: nota de plata m-a costat cam cât mă costă și la restaurantul de cartier de aici sau din București! (chiar cu cei zece la sută!). Seara a continuat cu o cafea servită de o japoneză uluitor de frumoasă, pe o muzică atât de minunată …încât nu puteai să te simți decât fericit!
Mulțumesc lui Dumnezeu că am avut ocazia să întâlnesc mulți oameni și de la fiecare am învățat ceva bun sau rău! 🙂
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
