Am fost să văd filmul „Sunt o babă comunistă“ al lui Stere Gulea. Cu familia. Mă rog, pisica a rămas totuşi acasă. N-are vârsta. Nu eram zece oameni în sală. Filmul a început direct, ioc reclame. Foarte bine. Sala, n-o ştiam, mică, intimă, canapele albe. Noi am stat toţi trei pe una. La Patria.
M-am dus influenţată. Recunosc. „Moromeţii“, tot al lui Stere Gulea, este unul dintre filmele mele româneşti preferate. De 25 de ani. L-am văzut la liceu, în amfiteatru, cu uniformă, matricolă şi bentiţă. Nu ştiu de ce voiam în filmul nou ceva din „Moromeţii“. Poate pentru că rămăsese ceva în mine. Ceva mult şi drag.
Filmul mi-a cerut ce n-am: răbdare. M-a forţat să intru-ntr-o stare ce-mi era apropiată precum Marte: liniştea. Şi-a făcut o matcă-n mine şi m-a aşezat în ea.
Aveam 16 ani în 1989. 16 ani şi câteva zile, că-s născută-n decembrie. Ţin minte foarte bine tot, inclusiv spaimele mele, ale alor mei, gesturile noastre adevărate, cele false, cuvintele neliniştite, cele aparente…
„Sunt o babă comunistă“ duce pe oricine în toracele societăţii aceleia. Şi-l lasă-n sucuri. Fata mea, care are 12 ani, ne-a spus, sec, la final: „Deci aşa aţi trăit voi.“ Da, şi aşa. Noi, adulţii, am tăcut tot filmul şi cât am putut, fiecare, şi după.
Când am putut vorbi, n-am zis decât atât: „E un film despre prea multe lucruri.“ Am primit o clătinare aprobatoare din cap drept răspuns. Şi-un zâmbet. Cald.
Nu, nu e un film cu grozăvii comuniste. E un film cu viaţă simplă şi cu vieţi obişnuite. Un film cu o protagonistă care-ar trebui să ia premiul pentru autenticitate, dac-ar exista un astfel de premiu. Luminiţa Gheorghiu. Un film purtat pe umeri de Atlas. Iar Atlas e Marian Rîlea. Cu Ana Ularu firească şi spectaculoasă deopotrivă în rolul ei de pierdută-ntre meridiane şi paralele.
Un film cu Valeria Seciu impresionantă. Ca o fetiţă de boieri, prizonieră-n altă vârstă. Simbol al purităţii, la fel ca fata cu cercel de perlă a lui Vermeer. Cu Anca Sigartău interpretând magistral o ţoapă încercând să reprezinte perfect kitsch-ul contemporan. Cu Tania Popa – aşezată confortabil în feminitate şi-n lume. Şi Coca Bloos, întruchiparea bunătăţii inalterabile – personajul preferat al copilului meu.
Sigur că n-o să vă povestesc filmul. O să vă spun doar să vă aşteptaţi să vă găsiţi în el vieţile, în lung de linie. Sau, dacă sunteţi foarte tineri, să vă-nţelegeţi mai bine părinţii şi bunicii, mătuşile şi unchii. Familia. Şi nu numai. E un film despre gesturi mari şi mici, dar continue.
Altfel, sâmbătă, la prânz, am ieşit la mici cumpărături, la colţul blocului. Aveam şi listă. Degeaba. N-a reuşit să mă limiteze. La-ntoarcere, căram zece litri de apă şi-o sacoşă încă şi mai grea. Un domn în vârstă mi-a ieşit în cale: „De ce atât de mult, doamnă, de ce atâta greutate?“ Fiindcă sunt copil trăit în comunism. Aşa i-am spus şi lui, aşa vă spun şi vouă…
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Comunismul văzut în “Anul nou care n-a fost”
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
