Când eram mică spuneam tuturor că eu nu vreau să ajung grasă ca mama și ca mamaia și că n-o să fac vreodată copii ca să nu fiu nevoită să împart ciocolata cu ei, sau mai rău, între ei. M-am ținut de cuvânt.
N-am ajuns grasă ca mama și ca mamaia și nu-mi împart ciocolata. Cu copiii mei, pentru că slavă Domnului, nepoții mă obligă să fac act de generozitate că-mi place sau nu. Au tehnicile lor de convingere. Dar nu despre ciocolată vreau să povestesc acum.
Cum spuneam, eram mică, poate aveam vreo trei-patru ani, dar nu suficient de mică și nebăgătoare de seamă ca să nu văd cum grașii, dar mai ales grasele nu erau plăcute ochiului. Și ca orice copil, ca orice om de fapt, vrei să fii plăcut. Știu, legenda spune că sunt și oameni cărora le este indiferent dacă sunt plăcuți de alții sau nu, dar eu n-am întâlnit deocamdată vreunul. Posibil să trăiască ascunși prin păduri sau prin munți, singuri, fără TV, fără internet, fără medii sociale standardizate, fără familie cu probleme și atunci e de înțeles atitudinea lor. Evident că ești cel mai nepăsător din parcare când… în fine.
Am învățat că nu-i okay să fii grasă când nici măcar nu înțelegeam prea bine ce presupune să fii grasă și cum te faci grasă. Adică pe bune, nu asociam mâncatul cu îngrășatul, bine, nici nu mă gândeam că o baghetă magică, dar de aia cu magie neagră, le-a transformat pe mama și pe bunica din două scobitori în două chifteluțe, nu, nici chiar așa, ci pur și simplu nu-mi doream să fiu ca ele, indiferent ce le transformase pe ele, pentru că-mi doream ca lumea să mă placă. Mă gândesc acum că, dacă standardele erau inversate, adică dacă plăcuți erau cei care aveau peste o sută de kile și dacă mama și mamaia n-ar fi fost atunci (dintr-o ironie a sorții) cât șnurul de la papuci, poate ar fi avut o șansă să fie plăcute, iar eu cu siguranță mi-aș fi dorit să fiu la fel de grasă ca ele. Deci buba nu era în kilograme neapărat, era în standarde și în dorința de a fi dezirabil. Aha!
Spune-i unui copil de câteva ori, unei fete mai exact, că are gambe de fotbalist și șolduri cât o baniță și te va crede pe cuvânt. Uneori pe viață.
Spune-i unei adolescente că-i urâtă, că n-a binecuvântat-o mama natură cu calitățile uneori nenaturale prevăzute în standardele de frumusețe și că nu va fi niciodată decât cel mult ”în regulă” și îți va demonstra că ai avut dreptate.
Aici e buba-bubelor. Se poate spune că de aici începe totul, ani de diete, de înfometare, de frustrare, de suprasolicitare, de boală. Pentru că nici o dietă nu-ți va modifica imaginea mentală pe care ți-ai format-o despre tine, niciun regim nu va avea efect asupra kilogramelor din mintea ta, niciun antrenament, oricât de intensiv l-ai ține, nu te va șterge din minte pe tine, cea grasă.
O altă bubă stă în gene. Cum să fii ca un țâr când toți, până la al șaptelea neam, îs rotofei și îndesați? Cum naiba, dacă și pătrunjelul la legătură ți se pune pe șolduri pentru că n-ai arderi decât în suflet.
Cum naiba să nu-ți chinuie, să nu-ți tortureze papilele gustative supa de varză sau broccoli fiert sau alte chestii verzi cu gust înfiorător sau ceaiul ăla pe care te tot îndemni să-l bei deși are gust de parcă-i vreo mortăciune pe fundul cănii. Cum boala, când tu ți-ai învățat papilele să tresalte de bucurie în fața unei străchini imense cu lapte cu tăiței, a cartofilor mici și dulci rostogoliți în uleiul încins din ceaun, a pâinii groase cât latul palmei abia scoasă din cuptor și degrabă unsă cu unt și miere…cum? Cum să-ți placă dacă n-ai învățat să-ți placă atunci când toate se învață, pentru totdeauna. Cum să-ți placă dovlecelul fiert când tu l-ai mâncat până atunci pane, cum ți-ai dat tu seama atât de târziu ce presupune îngrășarea?
Deci, după ce că n-ai fost blagoslovită cu arderi de mama focului îți dai seama că-ți și place păpica hipercalorică, perfect! Ce faci atunci? Păi, ce naiba să faci? Te chinui o viață întreagă, te minți, te prefaci că firele de iarbă îs cea mai mare dragoste a papilelor tale, o ții întruna cu dietele, cu alergătura, cu nefericirea. Îți hrănești emoțiile cu mâncare sau încerci să le astâmperi tot cu mâncare. Asta e. Uneori te bucuri că ai guturai pentru că așa mai reduci 2-3 calorii potențiale, alteori te îndrăgostești de un imposibil, când vezi că merele nu mai dau rezultate, pentru că știi sigur că suferința din dragoste e chiar eficientă în lupta cu kilogramele, e răs-dovedit empiric.
Și cu ce preț? Și pentru ce? Pentru că, în definitiv, nimănui nu-i va plăcea de tine. Doamne, dar cum să-i placă când arăți ca o vânătă uitată în frigider de pe vremea când te disociai de năravurile cu multe calorii!? Da, alte bolnave și obsedate te vor invidia cel mult, dar pe drept cuvânt mulți vor vedea doar cât ești de nefericită, cât de rău te simți în pielea ta, cât de mult te disprețuiești, și pentru ce?
Tu nu te vezi cum ești, cum arăți în realitate. Tu pierzi pe toate planurile, te pierzi pe tine, pierzi o luptă care există doar în mintea ta, îi pierzi și pe unii care chiar ar fi putut să te placă cu tot cu șoldurile alea rubensiene. Pierzi timp, energie, da, pierzi calorii, dar pierzi atâta fericire, atâta libertate să te uiți în vitrinele doldora de prăjituri viu colorate care ar fi putut măcar să-ți bucure ochiul, pierzi atâtea nopți de somn fără coșmaruri din care te trezești flămândă.
©Fernando Botero
Pierzi, dai peste cap barometrul stării tale de bine, nu vezi că n-are cum să fie bun ceva ce te face să te simți atât de rău. N-are cum să fie bună dieta aia, pricepe! Dacă tu te simți atât de rău, atât de nervoasă, de slăbită, n-are cum să fie bună pentru tine. Nu pentru tine, nu așa. Asta nu-ți spun prietenele tale, colegele tale, hienele tale, alte femei habotnice ca tine atunci când îți vorbesc de nu știu ce dietă prea-sănătoasă, dezvoltată și dovedită de nu știu ce mare guru nutriționist și de „milioanele de femei sănătoase, fericite și slabe din întreaga lume”: că vei trece printr-un iad și că la final vei arăta și te vei simți ca dracu, aaa, și că s-ar putea să rămâi veșnic acolo ca să arzi… calorii.
N-aș vrea să închei într-o notă atât deee brrrr, dar îți spun că o să pierzi în continuare, o să te chinui în continuare, n-o să găsești niciun echilibru duraaaabil, o minune va ține fix trei zile sau cât ține dieta, nici mai mult nici mai puțin, nici o formulă abracadabrantă nu-ți va accelera metabolismul, nu vei suferi de amnezia gusturilor, vei face febră musculară de nici la budă n-o să-ți mai vină să mergi, dar măcar vei rămâne parolistă: nu vei fi niciodată grasă ca mama și ca mamaia! Și asta e ceva!
Nu te-am păcălit cu nota-buhuhuuu, pentru că știi ce? Ce începe prost n-are cum să se termine bine, are cum să se termine și mai prost chiar. Cum spuneam, întotdeauna vei fi la fel nefericită și nemulțumită oricât ai slăbi, orice dietă ai duce până la capăt și oricât sport ai face, pentru că niciodată n-a fost vorba doar despre kilograme.
Bine, te-am păcălit oleacă, pentru că, dacă-ți vei da seama totuși de ceva, de ”ceva-ul tău” să zicem, s-ar putea ca unele să nu se termine atât de prost, s-ar putea să ai și zile bune. Nu minunate, doar bune, dar BUNE!
Citiți și Cum am devenit invizibilă
Pe Simona o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
