Chiar dacă trăim vremuri electorale și mai în glumă, mai în serios, ca într-un test psihologic de asociere, primul cuvînt ce îmi vine în minte după ce aud “alegeri” e “curve” iar începutul acesta implacabil de Noiembrie îmi poartă reveriile către căldura molateca a șemineului și imaginare baluri somptuoase, gîndul îmi zboară către zbenguielile vesele ale amanților.
Recunosc, inspirația solilocviului meu autumnal nu s-a întrupat din neant, ci mi s-a insinuat insidios în creier pe cînd citeam articolul Corinei Ozon (abia aștept să primesc și cartea comandată!). Nu a fost deloc greu să mă pierd prin hățișurile acestui subiect atît de generos și controversat, ce, asemenea fotbalului și campaniilor agricole de toamnă, ne dă tuturor impresia că putem emite o părere, dacă nu expertă, atunci cel puțin avizată. Și de ce nu am fi experți atunci cînd zdrobitoarea majoritate a cititorilor s-au aflat cîndva pe una dintre laturile unui triunghi sau patrulater conjugal sau, în cazurile în care nu au avut curajul, ocazia sau dorința de a-și eluda legămintele maritale, au fost confidenții unui prieten/prietene ce trăia o suculentă aventură, cu toată trena ei de concupiscente delicii și dileme mistuitoare.
Nefiind o persoană religioasă, ci mai degrabă un simpatizant zen ce se conduce după un preceptele reproșabile ale perenei zicale “ce am avut și ce-am pierdut” am să vă mărturisesc dintr-nceput că, de acolo de unde privesc, nu dau doi bani pe aparenta gravitate a încălcării convențiilor religioase, sociale și morale ce permit unora aruncarea unei anateme globale peste orice relație extraconjugală. Căsătoria este doar o formă de ordonare socială ce ușurează munca statului de înregimentare a cetățenilor în vederea taxării și stabilirii de responsabilități vizavi de care și cum trebuie să ramburseze creditele către bănci în cazurile nefericite în care unii dăm colțul înainte de a fi jupuiți complet de toate rîndurile de piele. Știu, e o viziune glumeț-simplistă, dar, după ce ne dispare zîmbetul, sîmburele amar de adevăr ne rămîne pe limbă. Însă nu despre cum ne fură politicienii și băncile viața e subiectul expozeului meu de azi. În paleta bogată a relațiilor amoroase (era să scriu dintre bărbați și femei, dar trebuie să dăm și cezarilor și cezarelor care se iubesc în cadrul aceluiași sex ce li se cuvine de drept) extra- sau paramaritale găsim toate culorile și aromele.
Există relații extraconjugale, ascunse, cu cartele de telefon separate pentru familie și amantă, cu întîlniri secrete în blocuri cu intrări duble, cu evadări, conferințe, delegații și urgențe de serviciu în momente care de care mai neașteptate așa cum există relații paraconjugale încuviințate tacit de ambii parteneri. Motivele pentru care recurgem la soluția amantlicului baleiază de la inoportunitatea împărțirii averii și existența copiilor pînă la lipsa pasiunii sau refuzul cu obstinație a sexului conjugal. Deh, fiecare șandrama, solidă sau fragilă, cu obiceiurile ei. Tipologia amanților e un bestiar la fel de bogat ca și lista de motive ce ne aruncă în brațele altui om decît cel lîngă care am jurat la popă și/sau am semnat la primărie.
Există amanții-oază, oameni împliniți material și social ce își oferă unul altuia , la intervale bine chibzuite, cîteva zile sau ore de bună calitate. Timp în care nu trebuie să ia decizii de cuplu, în care se desprind de rutina ternă a unor căsnicii din care a dispărut pasiunea. Oameni cerebrali care au acasă de multe ori niște parteneri de excepție dar care găsesc în aceste oaze extramaritale un singur mare avantaj : liniștea pe care le-o conferă un loc în care există o persoană în compania căreia se simt apreciați pentru ceea ce sunt după ce se dezbracă de toate titlurile și averile dobîndite cu mii de trude și față de care nu au absolut nicio responsabilitate. Nu suferă nimeni, aparențele sunt păstrate, totul curge rotund, frumos, natural. Știu, o să îmi spuneți că așa ceva se întîmpla doar în mintea unor romantici iresponsabili ce suferă de sindromul Peter Pan și că există întotdeauna posibilitatea și riscul ca protagoniștii să dorească mai mult, din ce în ce mai mult, să se ajungă la suferințe etc etc… Da. Însă vă spun că asemenea relații, rare, incredibile, neimaginabile pentru omul de rînd, asemenea unor elefanți albi, există și uneori sunt extraordinar de frumoase.
Există și amantele întreținute care variază că tipologie, în funcție de calitatea materialului, de la gheișele rafinate și cocote de lux, gen Nora, personajul descris de Emile Zola, pînă la asistentele TV, cu creierul cît nuca, ce au lipici la fotbaliști, manelisti și fiii generoși și imbecili ai potentaților zilei. Nu văd nimic condamnabil în faptul că o femeie frumoasă își vinde, uneori chiar foarte bine, marfa. Alegerea le aparține. Disconfortul pe care mi-l provoacă această categorie vine din mediatizarea excesivă a putorelelor ăstora, dar nu-i ceva ce să nu poată fi rezolvat de butonul telecomenzii sau de un click al mouse-ului.
Există, de asemenea, relațiile sordide, duhnind a țuica și mici, consumate prin WC-uri de crîșme și boscheții năpădiți de rahați de cîine ai parcurilor, însă, atît cît putem, nici eu, nici tu, cititorule, din respect pentru igiena noastră mentală, într-acolo nu dorim să ne aruncăm privirea.
Însă de departe cea mai mirabilă, interesantă, și pentru unii și mai ales unele, cunoscute sub numele de cod “scorpia” sau “balaurul“, cea mai detestabilă categorie este cea a fetelor mișto, amante dezinteresate nemercantile, cu suflețel, care pot să proclame în fața oricui, sus și tare, faptul că lor li se cuvine ce e mai bun, pentru simplul motiv că merită. Pentru fetele astea cu un target bine stabilit, unele sărite binișor de prima tinerețe, ba chiar spre finalul celei de-a doua, bărbații corespunzători se împart în două categorii: divorțați și divorțabili. Afabile, bune ascultătoare, amabile, elegante, mirosind a parfum fin, ele sunt întotdeauna în stare să mimeze iubirea sinceră și dezinteresată. Pot să asculte la nesfîrșit mizeriile conjugale pe care scorpiile și gheonoaiele le deversează zilnic în traistele încăpătoare ale nefericiților lor amanți însurați, pot să treacă generoase și elegante peste aniversări uitate, seri petrecute cu takeaway chinezesc și meci, eheeei, ce nu pot face ele pentru iepurașulor lor drag… Asta, bineînțeles, după ce posibila țintă a nețărmuritei lor afecțiuni își dovedește solvabilitatea și generozitatea. După ce aparențele au fost hrănite și dovezile de dragoste reală, pipăibilă cu mîna, au fost iscusit expuse, atunci începe actul al doilea al operetei. Telefoane și SMS-uri la ore mici, smiorcăieli cu muci ” nu mai po-hot fă-hă-ră-hă tiiiine iuuubi…nu mai pot așa..îmi pierd mințile …te iube-he-hee-sc..” urmate invariabil de jocul la totul sau nimic : ori o lași și mă iei pe mine, ori ne despărțim. Cu tot cortegiul de lacrimi și batiste din dotare.
Am avut odată ocazia să asist, în mod indirect, la o asemenea scenă. Vorbeam pe Skype cu A., o amică din România, pe care nu o văzusem de ani buni, ce îmi povestea despre povestea ei de dragoste cu un bărbat însurat ce numai nu se dădea dus de lîngă scorpie. Deodată a sunat telefonul. Era el, infidelul, dar dezirabilul ei amant. Mi-a spus să rămîn acolo pentru că rezolvă repede. Fraților, cum ai clipi, ființa cu care vorbeam s-a pus pe un bocet de o jale sfîșietoare și niște mieunături în surdină, exact așa cum vă descriam mai sus. Cînd a terminat, am vrut să plec, să îmi exprim regretul și să o las să-și revină dar, pe un ton normal, A. mi-a spus : “stai liniștit că nu am nimic, era în program“, iar discuția noastră a continuat ca și cum ar fi făcut o pauză de toaletă. Cînd am terminat convorbirea mă simțeam ca un copil de 5 ani ce asistase la o naștere. Auzisem că așa ceva există, dar nu credeam vreodată că în afară de cărți și filme am să fiu în stare să asist live la o asemenea întîmplare. Mă simțeam ca un explorator polar ce vede o Auroră Boreală după ce auzise despre fenomen numai în cărți. Cugetînd apoi la grozăvia celor auzite, mi-am adus aminte de o emisiune transmisă de Animal Planet care prezenta drumul puilor de broască țestoasă din locul de eclozare pînă la valurile salvatoare ale mării. Pescărușii, crabii și alți prădători naturali se repezeau către fragedele ființe oferindu-și plenar deliciile trufandalelor ce ieșeau cu inconștientă din nisip. Micile țestoase de mare, ignorînd pericolul cu inconștienta ce ți-o da înstinctul, își împlineau destinul. Finis coronat opus am gîndit atunci admirînd curajul nebunesc al micilor țestoase de mare.
La fel ca în documentarul Animal Planet, anual, milioane de amante ce intră în jocul numit ” scoală-te tu ca să stau eu” jucat de la distanță cu scorpiile și gheonoaiele titulare pe post, dau ultimatumuri cu ochi umezi și voci tremurînde. Sunt gata să renunțe la firmiturile ce le cad pe ici, pe colo din buzunarul lui Boss (pe față i se spune Iubi, numele de cod e folosit numai în discuțiile cu fetele mișto și libere) și, dintr-o nesecată, inconștientă și dezinteresată iubire, să devină numai a lui. Iar el, bineînțeles, numai al ei. Cu toate că în multe cazuri Boss pasează elegant și ferm și rămîne cu balabusta, iar ele sunt nevoite să trăiască fără sponsorizare pînă la următoarea iubire solvabilă și cu perspective, mirajul acesta al reușitei e pentru ele la fel de puternic precum e chemarea oceanului pentru micile broscuțe țestoase. Iar pînă cînd viața le va oferi un nou bilet la loterie, broscuțele – amantele triste și, peste noapte, incredule ale bărbaților însurați – ce nu au ajuns la ocean – vila cu piscină din Pipera și la casa de la Predeal sau Breaza – își varsă amarul în subsolurile textelor misogine, scrise de alte broscuțe, căinîndu-se amar una pe alta: lasă fată, mizerabilul dreacu’, nu te mai gîndi la el că nu era de tine, ce-i al tău e pus deoparte…
Aceste amante-broscuțe, deosebit de vocale și vehemente atunci cînd își istorisesc ofurile nu îmi provoacă niciun fel de sentiment. Mă uit la ele cu aceeași curiozitate și interes cu care mă uitam la micile broscuțe de mare, iar cînd mai cade cîte una în ciocul pescărușilor hulpavi sau reușește să-și detroneze rivala și să toarne doi plozi-asigurare în mai puțin de doi ani, mă gîndesc la roata vieții și merg zîmbind mai departe. De altfel, nu cred că ne vom întîlni vreodată pe traseu, nefiind pînă acum “o partidă” și nici nu cred că am șanse să devin vreodată. Dacă mi-am exprimat admirația fățișa pentru amanții-oază cred însă că pentru multe dintre broscuțele noastre Purgatoriul e aici, pe Pămînt și de aceea nu am să fiu eu cel care va ridica primul piatra. Le las însă pe mîna scorpiilor și a gheonoaielor botoxate și facelift-ate ce s-au baricadat în căminele lor conjugale că la Posada și le așteaptă pe metereze cu smoală încinsă și coșuri pline cu vipere și bolovani colțuroși. Deh, escapadele în Dubai și cardul fără limită emis de American Express nu sunt privilegii la care se renunță fără luptă.
Fără să am pretenția că am tratat exhaustiv subiectului ce m-a făcut să uit de cîinoșenia vremii și de rumoarea electorală am să reiterez ideea pe care am dezvoltat-o deja în alt text: atunci cînd între doi oameni există pasiunea aceea puternică, etanșă, indestructibilă, într-un asemenea cuplu amanții sunt la fel de necesari precum îi este peștelui bicicleta.
Însă tutoror celor celor care încă nu au cîștigat la loteria pasiunii nu le pot spune decît : carpe that fucking diem !!!
Pe Radu îl găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
