Pentru această zi de toamnă, vă propun o poveste de pe vremea când în țara noastră încă existau păduri.
Când eram eu copil, în pădure trăiau morții. Am crescut înconjurat de orașul nostru care te strângea în pumnul lui și cei care scăpau se trezeau în fața unui galion spaniol plin cu aur, libertatea era un galion spaniol plin cu aur, dar libertatea nu era cea mai importantă dintre forțele de pe pământ, melancolia e întotdeauna mai puternică decât libertatea, dacă stai să îi asculți cântecul de sirenă, așa că, după ani și zeci de ani, oamenii se întorceau în orașul nostru și vedeau că acesta nu mai există și atunci în ei se prăbușea înțelesul lucrurilor, și doar morții trăiau mai departe în pădure.
Am crescut încredințat că nu există lumea cealaltă, în care morții noștri ajung și de unde nu ne mai caută niciodată decât ca să ne anunțe în vis că urmează alte și alte tragedii. Toți știam că lumea cealaltă era pădurea, iar morții trăiau acolo la fel ca noi, făcând casă unii cu alții, încercând să fie fericiți și uneori chiar reușind.
Nu era bine să mergem în pădure și nu era bine nici pentru ei să se întoarcă la noi. Pădurea era o graniță – și noi, și morții o cunoșteam și o respectam.
Se mai întâmpla uneori ca un îndrăgostit trădat în iluzii să-și grăbească sfârșitul și atunci popa îl îngropa noaptea la marginea cimitirului, abia după ce se lăsa amenințat cu moartea de familia îndrăgostitului trădat în iluzii, fiindcă dacă nu îi faci slujbă, te omor cu mâna mea, părințele, chiar așa, chiar așa, părințele.
Și popa trăda atunci creștinismul și îl îngropa pe sinucigaș noaptea, cu o slujbă grăbită, care era creația lui la care, de fapt, ținea foarte mult, fiindcă ea vorbea altfel despre dragoste.
Când eram copil, la noi în oraș a apărut un bărbat înalt care avea un cap ca un soare, despre el se spunea că este un poet și că a venit la noi în oraș ca să scrie cele mai frumoase poeme de dragoste din lume. Dar iată că bărbatul înalt ca un soare nu scria cele mai frumoase poeme de dragoste, purta o haină până în pământ și frecventa restaurantul Căprioara, îmbătându-se cu proletarii. Și el căuta o cheie care nu există.
Nu era nicio poartă de intrare în pădure, care de departe nu era cu nimic altfel decât toate pădurile de la marginea orașelor din vremea Vechiului Regim și poate că și din vremuri mai vechi și poate că și din vremuri care încă nu au venit. Dar bărbatul înalt cu capul ca un soare nu a renunțat – el venise să scrie cele mai frumoase poeme de dragoste! – a rupt crengile stejarilor și a scris cu ele pe pământ cuvinte pe care, însă, nimeni nu le-a văzut.
Dar morții nu i s-au arătat și bărbatul înalt cu capul ca un soare despre care se spunea că este un poet care venise să scrie cele mai frumoase poeme de dragoste la noi în oraș s-a urcat într-un tren și s-a oprit în gara Marelui Oraș, trăind fără să cunoască iubirea și melancolia după pădurea în care trăiau morții.
Scrijelea și el acolo poeme stranii pe care tinerii le confundau, totuși, cu mărturii de dragoste, dar cu anii asta s-a întâmplat tot mai rar, apoi nu s-a mai întâmplat deloc.
Poetul nu îi fusese în contra Dictatorului, dar nici nu îi fusese bufon de curte, se menținuse într-un ținut de mijloc, al compromisurilor rezonabile, ținuse discursuri lungi în care reușea să nu spună nimic, cum se făcea, stătuse la masa lor, cum se făcea, și – asta era cel mai important – reușise să-i supraviețuiască Dictatorului.
Fusese o vreme când putea să vadă cum scriitorii orbesc de bună voie, trecând pe lângă durerea lumii fără să miște un deget, dacă nu e în folosul lor, și nu s-a mai mirat de cei orbi la Stalin și la Hitler, nu s-a mai mirat de nimic, apoi și vremea aceea a trecut și poetul și-a pierdut pofta de a mai constata în ce fel stau lucrurile pe pământ.
Citiţi şi Amintirile unui orăşel monoindustrial
Poetul a murit mai mult sărac, mai mult cu mințile rătăcite, fără să scrie niciunul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste. În ultimii ani mergea pe la hramurile bisericilor și cerșea mâncare. Știu toate acestea fiindcă eu am fost fiul său.
Am căutat toate resturile din viața sa până mi-a dat acest tablou incomplet, dar care e tot ce am de la el.
Poetul m-a zămislit la o beție de la noi din oraș, iar mama mea i-a ascuns păcatul celuilalt tată al meu, bărbatul care m-a crescut și care nu a aflat niciodată, murind liniștit.
Mama mi-a spus adevărul în ultima ei zi pe pământ, apoi am rămas orfan și a trebuit să merg în Occident unde am lucrat într-o industrie greu de povestit: smulgeam căpățânile puilor vii înainte să intre în procesul lung și complicat care vi-i aduce în farfurie.
Anii aceia au trecut, dar încă mă mai visez acolo la bandă smulgând căpățânile puilor și încă îmi aștept rândul la liziera pădurii.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
