O poveste despre cum alegem să fim conduși, în care se strecoară și o întâmplare dintr-un joc popular.
Poate vă amintiți care sunt, în tradiție creștină, păcatele capitale:
1. Mândria
2. Iubirea de arginți
3. Desfrânarea
4. Invidia
5. Îmbuibarea
6. Mânia
7. Lenea
Și nici măcar nu e vorba despre religie, ci despre un minim cod moral care te ajută să funcționezi ca persoană decentă în societate. Care societate?
Acum gândiți-vă câți dregători publici de la noi bifează șapte din șapte, deși sunt toată ziua călare pe moaște, și veți vedea de ce ne aflăm unde ne aflăm, cu un picior și jumătate în groapa de gunoi.
Pe de altă parte, acum am să vă spun o poveste.
Nu obișnuiesc să dau aici exemple dintr-un sport popular: fotbalul. De data aceasta voi face o excepție, fiindcă acest exemplu slujește cel mai bine demonstrației, fiindcă acest exemplu este lămuritor.
Probabil că nu ați auzit niciodată de un anume Waldir Pereira. Existența sa pe pământ a însemnat totuși ceva. Poate că ați auzit în schimb de fotbalistul brazilian Pelé.
Ei bine, e timpul să aflați că fără Waldir Pereira nu ați fi auzit probabil niciodată de Pelé, care ar fi rămas un gigant cunoscut doar în Brazilia. Domnului Pereira i se spunea Didí.
Iar acest Didí e omul care era responsabil cu pasele măiastre în echipa națională de fotbal a Braziliei. El le-a adus primul titlu mondial în 1958, în Suedia.
Pelé avea pe atunci 17 ani și fusese luat sub aripă de Didí, care avea treizeci și l-a învățat tot.
Didí i-a învățat pe brazilieni cum să fie campioni mondiali la fotbal. În 1962, le-a mai arătat o dată cum se face.
Didí a fost inima, dar și mintea echipei în care avea să strălucească diamantin Pelé, până târziu în 1970.
Și tot el a inventat ceea ce se numește folha seca.Un anumit fel de a lovi balonul care conducea spre goluri magnifice, cum nu se mai văzuseră niciodată.
Mingea cădea în plasă ca o frunză uscată. Asta înseamnă folha seca. Dar nu asta este morala.
Morala este că Didí a murit în 2001, la Rio de Janiero. Avea șaptezeci și trei de ani. La moartea sa, cel mai bun prieten al său, un alt mare fotbalist (dar nu vreau să vă încarc memoria), a venit în casa sa și a făcut un gest cu putere de ritual: a scos de sub pat o minge.
Căci, da, acest Didí a dormit cu o minge sub pat de la șase ani până la moarte. Iar mingea știa asta și de aceea îl asculta așa cum l-a ascultat.
Aici voiam să vă aduc: la acest gen de pasiune care poate să mute munții, cum credința adevărată.
Acum numărați câți dregători publici de pe la noi sunt cu adevărat pasionați de misiunea lor de a da administra o comunitate. Câți adorm cu visul de a-și schimba în bine satele, comunele, orașele, județele, țara, nu casa, mașina și nevasta.
Dacă vă prisosesc degetele să știți că de aceea suntem aici. Pentru că i-am preferat de fiecare dată pe cei care bifau șapte din șapte acelora, rari, care au trăit pentru a se dărui unei comunități.
Să iei pe umerii tăi responsabilitatea unei direcții pentru o comunitate, să fii așadar un lider adevărat, asta nu e la îndemâna oricui și nu se poate face fără o pasiune pentru cinste. Deocamdată am preferat pasiunea pentru gargară, jaf și împărțirea prăzii.
Și până nu schimbăm pentru totdeauna asta nu vom schimba nimic și vom dormi sub pat cu un lighean care, la zilele cele mari, va cunoaște atingerea diafană a apei calde.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
