Nu-i mai era frică de nimic și de nimeni pe lumea asta. În afară de un singur lucru. Îi era frică să nu rămână singură. Orice, numai fată bătrână să nu ajungă. Cu frica asta în măruntaie, își făcea periodic socotelile cu precizie matematică, încercând să se convingă de fiecare dată că toate alegerile pe care le făcuse până atunci în amor fuseseră cele corecte și că măcar nu se putea învinovăți că a ratat vreo șansă doar pentru că a fost prea pretențioasă.
Avea standarde foarte ridicate, asta știa. I se spunea mereu asta, de toți cei care ajungeau să o cunoască suficient cât să poată vorbi despre acest colț al vieții ei. Dar nu putea fi altfel, nu atâta vreme cât ea era așa cum era. O femeie deșteaptă, atrăgătoare – o spuneau alții, ea chiar avea o părere proastă despre felul în care arăta – cu o carieră solidă, clădită cu propriile forțe, pornind de jos, fără niciun compromis în afară de cel al vieții personale. Avea gusturi sofisticate în toate aspectele vieții: prefera întotdeauna cele mai bune restaurante, cele mai fine vinuri, garderoba era impecabilă, casa putea concura cu cele mai luxoase vile pe care le vezi numai în reviste. Nu putea, astfel fiind, să accepte lângă ea orice bărbat. Avea nevoie de unul cel puțin pe măsura calităților pe care și le tot recapitula în minte cu prilejul fiecărei mini-depresii. Nu putea primi lângă ea pe oricine. Și oricum, nu oricine s-ar fi încumetat să încerce măcar să îi fie în preajmă. Tot cei apropiați îi spuseseră în nenumărate rânduri că, deși era o tipă atrăgătoare, reușea să creeze senzația că este baricadată în spatele unui zid gros de protecție, înconjurat și el cu un rând de sârmă ghimpată. Trebuia să fii al naibii de curajos să te încumeți să o inviți la un pahar în oraș.
Cel mai teamă îi era de adevărul din capul pieptului, acolo unde se ascund toate gândurile și dorințele cele mai puternice, chiar și cele pe care nici ea nu le conștientiza. Adevărul că își dorise mai mult decât orice cariera, mai mult decât un bărbat alături, mai mult decât o familie și o viață liniștită, standardizată, poate monotonă la un moment dat.
În secret, își spunea din când în când că nu-și dorește copii. Mai ales după vreo vizită pe la prietenii ei care aveau deja câte doi sau chiar trei copii și care păreau că abia reușesc să supraviețuiască acolo, în tranșeele vieții de familie, pentru aparența unei fericiri despre care nici măcar nu avea garanția că există. Da, îmbrățișarea unui copil probabil că nu se compară cu nimic, la fel și te iubescul spus peltic de un piticot abia plonjat în viață. Dar dincolo de momentele Kodak, părea că totul e mult prea greu de gestionat. Asta pentru că nu se vedea niciodată renunțând la profesie, izolându-se în lumea mămicilor gospodine care își limitează subiectele de discuție la pampers și lapte praf sau programul de diversificare a dietei bebelușului. Și nici nu se vedea alergând între birou și casă, alăptând clandestin sau făcând flic- flacuri pentru a ajunge la ședința cu părinții. Poate că ea pur și simplu nu era făcută să fie mamă. Poate că era momentul să își îmbrățișeze alegerea și să accepte că este o femeie de carieră și asta e de ajuns.
Într-o zi, aproape pe ascuns, el – cel din visele și rugăciunile ei arzătoare din primii ani ai tinereții – i se strecură pe sub epidermă și, schimbându-i formula chimică a sângelui și ritmul cordului, îi dărâmă toată construcția pe care ea o ridicase cu atâta meticulozitate în toți acești ani. Îi demontă fiecare argument fără să aibă măcar o discuție concretă pe tema asta, cumva prin simpla trăire sinceră a fiecarei zile din viața ce se anunța a fi în doi. Fortăreața de piatră n-avuse nicio șansă în fața „atacului” blândeții și sincerității lui. Se prăbuși aproape instantaneu, ca o construcție de paie peste care a suflat cu delicatețe o pală de vânt călduț în toiul verii, alungând minciuna din capul pieptului și eliberând adevărul pe care ea îl uitase demult.
Prinzând curaj, ea își dezgoli inima pentru ca el să o vadă în toată splendoarea, cu toată pleiada de dorințe nerăbdătoare să iasă la lumină și să fie îndeplinite și cu iubirea imensă care aproape îi făcea pieptul să explodeze și pe care încă se chinuia să nu o reverse cu totul asupra lui. Să nu îl sperie.
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.