Pașii bezmetici apăsau caldarâmul, la întâmplare. Nu le păsa. De ce ar face-o?! Nu aveau unde să se ducă. Drumul lor fusese frânt brusc, odată cu sângele care a țâșnit cu repeziciune din pieptul celui pe care, cândva, stăpână lor îl iubise mai mult decât se iubise pe sine. Era fierbinte, atât de fierbinte, acolo pe parchetul alb și rece. Pielea fină a tălpilor goale simțise asta și o surprinse atât de tare încât pașii o luară la fugă înainte ca stăpâna lor să le ordone s-o facă.
O cunoșteau mult prea bine. Îi știau fiecare zbucium, fiecare durere, fiecare tresărire. Și erau mereu în alertă, precum soldații aflați pe front, gata oricum să se apere de atacul care nu se vede, dar se simte.
Cerul roșu ca focul prevestea apariția nopții, oricând pregătită să sărute ziua pe fruntea plină de broboane de clipe mute. Îl fixa cu privirea încercând parcă să se înece în nuanța sa de jar, ca să nu mai simtă durerea și nici întristarea.
Nu aceasta fusese intenția ei, dar nu-i dăduse de ales. Ori ea, ori el, își spusese. Și, surpriză! Rațiunea pe care nici nu credea că o are, o alesese pe ea. Până și rațiunea o iubise mai mult. Trist, inima îi bătea degeaba în piept, căci nu bătea pentru ea, ci pentru el.
Nu. Pașii măriseră ritmul. De fapt, alergau. Treceau în viteza pe străzi în tăcere, înfășurate în lumina difuză a lunii. Nimeni de nicăieri. Doar nimicul din ființa ei era prezent. Se duceau undeva, când la dreapta, când la stânga. Luna plină îi urmărea, vigilentă, din urmă.
Un miros înțepător de alge putrezite îi treziseră brusc simțurile amorțite. Caldarâmul rece dispăruse de sub tălpile goale. Nisipul fin, umed și încă cald începuse să le dezmierde pielea murdară și plină de sânge. Nu îi păsa de mizerie și nici de sânge.
Se opri. De data aceasta din propria voință. Privi în zare și acceptă tacit invitația infinitului roșiatic și a valurilor ce izbeau cu putere țărmul inert. Doar câțiva pași făcuți cu precizie au fost necesari pentru ca tălpile-i sângerânde să aibă parte de răsfățul oceanului care aștepta nerăbdător să închidă în el toate secretele lumii.
Înaintă. Era atât de plăcută atingerea valurilor ce atingeau rapid și cu furie țărmul, acceptându-și destinul implacabil al dezintegrării. În curând se va dezintegra și ea, realiză. Dar poate era mai bine așa. Liniștea și pace o vor dezmierda, iar tăcerea o va răsfăța pentru totdeauna. Și mai făcu un pas. Marea îi înfășura grațios genunchii frumoși și se apropia, încet, de trupul tremurând de furie. Of, ce mult iubea viață! Cât ar fi vrut să mai soarbă din ea, în ciuda gustului său amar, de pelin.
Dacă ar fi fost mai puternică, ar fi transformat amărăciunea într-un delicios nectar de piersici proaspăt culese. Tare îi plăceau piersicile. Ura apa sărată, dar îi mângâia acum gâtul lung și subțire. Încă puțin și apa sărată o va cuprinde toată. Eliberarea se apropia cu pași repezi. Infinitul va fi al ei pe vecie. Era singura cale pe care o cunoștea. Ce bine ar fi fost să fi avut de ales între mai multe căi… Nu-i îi plăcea apa sărată ce îi cuprindea fața…. Un ultim gând, o ultimă tușă, pe negru.
Un tablou nou luă ființă pe șevaletul de simțiri răzvrătite de-o iubire în două culori, Roșu și Negru. Se îndepărtă de el și zâmbi. Fericirea i se putea citi în ochii ei mari și negri precum marea când se înfurie pe viață.
Guest post by Irina-Cristina Ţenu
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.