Mă cred mult prea bun pentru a accepta părerea altuia, mă cred mult prea bun şi pentru a accepta ca cineva să-mi conteste o acţiune sau o reacţie. Până la urmă, de ce-aş ţine cont de ce spune cineva peste care sunt cu câteva clase? Sau nu sunt? Păi, dacă sunt atât de slab, de ce-aş accepta ajutorul sau părerea unuia care e mai tare ca mine? N-am nevoie de pomana nimănui! N-am nevoie de atenţia unuia care mi-a greşit, nu am nevoie. Acum, de ce se mai strofocă? A greşit? Să fie sănătos… Câţi dintre noi ne recunoaştem în genul ăsta de reacţie?
Orgoliul. Ce-o mai fi şi orgoliul ăsta?
Am încercat azi să dau de nişte definiţii mai altfel, ceva mai mult de-o banală explicaţie de dicţionar. “Orgoliul este divergenţa dintre Supra Eu şi Inconştient” mi-a spus cineva, altcineva că e un fel de “dublu wtf“. Că e “ceva care stă între mine şi propriile dorinţe” sau “îndărătnicirea de a nu face anumite chestii doar pentru că ai senzaţia că ai ceva de demonstrat” sau “aplombul vanităţii versus ‘de fapt’ “… Multe explicaţii. Toate decente, toate cu acelaşi numitor comun, incapacitatea fiinţei inteligente de a-şi manifesta şi slăbiciunea.
Ironia sorţii. Suntem în stare să pornim războaie, să urâm, să ucidem în numele unei dreptăţi mai mult sau mai puţin evidente. Suntem în stare să duşmănim pentru că cineva ne-a contestat forţa fizică sau intelectuală, ori să stăm în nevorbire vieţi la rând cu cineva care ne-a înşelat aşteptările. Pentru ce? Pentru că asta presupune că cineva-ul ăla nu a făcut temenele în faţa noastră? Că nu a fost conştient sau nu a fost deosebit de convins de capacităţile noastre? Ah, mai e ceva. Respectul. Cineva nu ne-a respectat, şi-a bătut joc de noi sau, mai rau, ne-a ironizat. Cum e şi cu ironia asta până la urmă? Este interlocutoru’ un nesimţit sau ne supără un adevăr pe care deja l-am conştientizat? Despre ce vorbim, deci? Avem noi dreptate şi nu putem trece peste asta? Nu trecem, suntem orgolioşi. Avem atât de multă dorinţă de a demonstra o forţă care poate fi extrem de distructivă, însă nu avem tăria de-a accepta că uneori nu avem dreptate? De ce faptul că uneori altcineva face ce nu ne aşteptăm să facă e atât de jenant pentru noi?
“Păi dacă fac asta mă fac de râs, m-am bătut atât cu cărămida în piept că nu mai fac aia sau ailaltă şi acum ce fac? Mă sucesc? Păi, ce zic ăia în faţa cărora mi-am ţipat indignarea? N-am şi eu un pic de demnitate?”
Fireşte că ai demnitate, ai demnitate şi dorinţa de-a face pe plac altora, care, cel mai probabil, te-au forţat prin atitudinea lor să faci asta. Că d-aia suntem fiinţe inteligente, să luăm singur hotărârea de-a face altora pe plac.
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.