Nu mai departe de ieri… dimineaţă, 8 jumătate, cu 5 minute înainte să ieşim pe uşă, telefonul meu pus la încărcat, cuminte, pe “complete silent”, urmând să rămână acasă, începe să SUNE! O prietenă dragă, cu singurul ei moment liber din zi când puteam vorbi, doar atunci…
Dacă mai era nevoie să spun, oricât am mai tot încercat după aceea să facem telefonul să sune, pe silent aşa…nici vorbă…
Aşadar bună dimineaţa şi pornesc la trăit ziua! Plouă, alerg, mai rezolv, mă mai împiedic, mă mai bucur, mă mai strâng în mine, toate aşa cum curge o zi din cele care n-o să-ţi rămână cu nimic în calendarul inimii. Către seară ajung să respir un strop şi realizez că mirarea despre telefonul de dimineaţă mi-a ajuns la creier cu ceva întârziere. Adică mi s-a părut atât de firesc să pot primi acel telefon dincolo de toate condiţiile reale care spuneau că nu am cum să-l primesc.
Auzi, citeşti, ţi se spune mereu că lucruri minunate există la tot pasul şi că depinde doar de tine să Crezi că le poţi primi în viaţa ta. Cel mai adesea habar n-ai că aveai nevoie chiar de o minune şi te bucuri doar că ai căpătat noroc, alteori îţi doreşti prea mult ceva şi dacă nu îl primeşti te gândeşti că n-ai ştiut să crezi chiar cu toată inima şi asta pentru că probabil n-a fost să fie.
Dar rămâne o fărâmă mică, mică, de probabilitate – când se întâmplă ceva fără nimic din atingerea ta! Din senin, atât de simplu şi de firesc încât pentru cea mai scurtă secundă din timp, ai şansa să înţelegi că DOAR aşa se întâmplă! Nu ştii şi nici nu există o cale să te educi să crezi fără să-ţi zdreleşti măcar la un colţ sufletul de tăişurile îndoielii, nu există niciodată nici răgazul acela utopic de timp în care să poţi să te limpezeşti, ştergând toate care te umbresc şi aşa să poţi vedea cumva ca o urmare firească extraordinarul din jur.
Care exista ! Tot timpul, în tot locul, pentru absolut oricine…
Deschid pentru o clipă ferestrele sufletului meu şi înăuntru puteţi vedea dacă vă închideţi ochii de carne, o fată de 17 ani care a fost oarbă pentru 3 zile. Din cauze fizice concrete despre care medicii au bâguit doar că ar avea în spate nişte efecte nefericite şi extreme de rare ale unor medicamente şi că ar trebui să mă obişnuiesc cu ideea pentru că nu e nimic de făcut. M-am revoltat, am căutat, întrebat, plâns, zbătut, până am ajuns jos. Cel mai jos – sfârşită, ruptă de tot şi abia de acolo întunericul nou din jurul meu a început să capete tăcere. Tăcere de îndoieli, tăcere de vrut orice! N-a fost resemnare sau doar lacrimi… am plâns doar până am simţit curăţat, în mine, locul de unde mă pierdusem.
Apoi am făcut primul pas pe care îl poate face un orb – am întins mâna după o călăuză…
În următoarea dimineaţă primul lucru pe care am început să-l zăresc au fost păsări zburând peste cerul abia trezit.
Şi cu toate că nici eu n-am să ştiu să vă spun cu cuvinte cum vine aşa un dar către tine, de ce, când, dacă meriţi, poţi sau ştii să crezi destul de adânc, am să va spun atât – cel mai limpede strigăt după o Minune este să ai nevoie de ea!
Şi pe măsură ce deprinzi meşteşugul de găsi Rost în cel mai mărunt grăunte de nisip, ai să le găseşti la fiecare pas…de la mirosul verde de viu al ploii de vară îmbrăţişând copaci, până la cea mai nebună furtuna în care te pot trage toate încercările de care te-ai putea vreodată lovi.
Aşa că, azi, dacă cineva m-ar întreba Cum?, i-aş răspunde… Eu am avut noroc – am fost oarbă…si acum pot vedea ! ”You have to keep breaking your heart until it opens” (Rumi).
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
