„Noi ne gândim la moarte o viaţă întreagă şi ei îi ajunge o singură clipă să se gândească la unul dintre noi. Păi, dreptate e asta?“
Ne-am luat din dragoste. După doi ani de căsnicie, la 26 de ani, am rămas văduvă. Nu mă imaginasem niciodată în postura asta, din contră, de fiecare dată când mai aveam vreo ceartă, vedeam lucrurile într-un mod total diferit. O scurtă precizare: aşa-zisele noastre certuri erau din gama ce să cultivăm aici, pătrunjel sau mărar?
Şi mereu se terminau cu o împăcare atât de explozivă încât am ajuns să avem o grădină de zarzavat cu de toate, mai întinsă decât livada. Să revin. Când ajungeam la astfel de polemici, dintr-o furie idioată că nu se făcea ca mine, cât şi dintr-o dorinţă şi mai mare de victimizare, mă imagineam murind într-un mod subit, tragic. El, mustrat de conştiinţă că nu pusese răsadurile după indicaţiile mele precise şi suferind de dragoste şi dor, nu mai avea să-şi găsească niciodată perechea. Şi aşa devenea un văduv singuratic, unul dintre aceia care se închină la icoana soţiei.
Moartea mi se părea a mă pune într-o lumină martirică, dragostea noastră având să rămână intactă si ubicuă, neatinsă de rutina vieţii de zi cu zi dadecenuaidatmâncarelagăinidarnumaimăiubeşticaînprimazi. Fireşte, filmul celei cu coasa e mereu altul. Niciodată nu vine cu un scenariu hollywoodian. Vine cu pomeni, responsabilităţi şi multă durere din partea celui care rămâne în viaţă. Căci cel mort e liniştit. Nici măcar grija că e mort nu o are.
Cum am devenit văduvă la o vârstă la care altele nu au altă grijă decât ce să poarte sâmbătă la club? Pe scurt, povestea noastră: ne-am cunoscut, ne-am plăcut, ne-am luat. Sătui de viaţa de Bucureşti, am decis într-o zi să ne mutăm la ţară. Ni se părea cool să alegem un trai liniştit şi zen, revoltându-ne în felul acesta pe societatea care ne impunea să fim nişte roboţi corporatişti.
Şi cum într-una dintre escapadele noastre am trecut printr-un sătuc de la malul mării, am decis că nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să ne stabilim acolo. Am vândut tot ce aveam. Case, maşini… erau destule pentru că amândoi avuseserăm norocul să avem familii înstărite. Cu banii obţinuţi ne-am cumpărat o căsuţă modestă, ceva pământ, un Logan, o parte i-am pus la o bancă, să fie, iar restul i-am donat unui adăpost de căţei. Nu ne mai trebuia nimic, eram fericiţi.
Într-o bună dimineaţă (cel puţin aşa credeam noi că o să fie), treziţi în zori de mugetul vacii, el m-a anunţat că pleacă la pescuit întrucât ni se terminase rezerva de peşte. Zis şi făcut. I-am împachetat nişte brânză cu ceapă verde, o pâine de casă şi o sticlă de vin, făcut chiar de noi. Şi dus a fost. Când mi l-au adus între patru scânduri, nici nu apucase să-şi mănânce pacheţelul. Şi asta a fost tot, o masă neterminată şi o viaţă furată. De unde să ştim noi când am schimbat viaţa la oraş pe una la ţară că aveam să tragem o carte necâştigatoare?
Ce a urmat a fost bairamul babelor. Toate ţaţele a căror colivă ne gândeam că o s-o apucăm (căci eram topiţi după colivă) s-au băgat în faţa cozii. Tanti Garofiţa a fost însă punctul meu de sprijin. Până au ajuns familiile noastre, care, ca orice oameni înstăriţi ce se respectă, pe timpul verii erau plecaţi pe tărâmuri exotice, a trebuit să mă las îndrumată de înţeleptele satului, în special de floarea florilor. Ea a fost cea care m-a îmbrăcat în nişte straie negre de căpătat, prea largi pentru trupul meu uscat de jale si care îmi dadeau un aer vetust. Dar ce să-i faci, magazinul general al satului se deschidea tocmai luni şi noi aveam să petrecem un weekend întreg cu tema “Black, the new white” sau “Funeral chic”, dacă ar fi fost una dintre petrecerile acelea organizate de Ovidiu Buta.
După ce firma de pompe funebre a satuluis-a ocupat ireproşabil de pregătirea mortului, l-am aşezat frumos în coşciug pe masa din camera din faţă, masă pe care mai ajunsese el, dar cu mine dedesubt. Apoi, cu un caieţel şi un creion, m-am înfiinţat în faţa consiliului înţeleptelor pentru a-mi dicta paşii pe care trebuia să-i urmez. Să te duci să vorbeşti cu preotul Vasilache muică, vezi că e la cârciuma satului la ora asta, să vezi de gropari, baticuri negre, iconiţe, căni, coş colivă una bucată, căldare cu cană, prosop, tămâie, lumânări, cărbuni, chibrituri, 2 litri ulei… Ai mai făcut colivă? O să te ajute ţaţa Florica, că face cea mai bună colivă, vezi să iei lumânări la set că-s mai ieftine. Apoi una dintre ele: „Da’ ai mâncat şi tu ceva azi? Hai că-ţi aduc eu nişte mămăliguţă cu brânză şi o supă de găină, azi am tăiat-o!“
Alta stătea cu falca-n palmă şi medita îndurerată la ce mi se întâmplase: aşa tânăr şi a lăsat-o cui? Bocea înfundat în batic: Unde te-ai dus maică? Aş fi vrut să-i spun că s-a dus la pescuit, dar după îmi amintesc că e în camera din faţă. O altă babă trece la cele lumeşti: Să faci pomană frumoasă, să-i cinsteşti cum se cuvine memoria. Mă gândesc că înmormântarea nu poate să fie foarte diferită de evenimentele pe care le organizam în Bucureşti. Totul a decurs ireproşabil, ca la tot ce organizasem până atunci. Cel mai monden eveniment al babelor. Unde te duci, Joiţo? La mort, cum unde! Erau ca la şezătoare: puse toate în cerc în camera din faţă, îl păzeau. Din când în când, mai mă trimitea tanti Garofiţa de la bucătărie: „Du-te maică de-l jeleşte (de parcă toate lacrimile din lume ar fi putut să mi-l aducă înapoi), du-te maică de serveşte oamenii cu nişte sărăţele şi Fanta.“
Nu aş fi crezut vreodată că o să pot să servesc babele cu covrigei în timp ce el stătea nemişcat pe masă. Trăiam într-un onirism halucinant. Dusă de vârtejul evenimentelor, mai aveam cât pe ce să-l întreb şi pe el: „Luaţi o sărăţică?“ Dar el stătea cuminte şi nu zicea nimica, de parcă se îmbufnase că pusesem căpşuni pe locul unde voia să pună zmeură. Vine şi preotul, pentru slujbă. În timp ce explică cum Dumnezeu e mare, bun şi milostiv, iar noi suntem nişte păcătoşi, trecători pe pământul ăsta, aşadar luaţi aminte, îi sună telefonul mobil. „Da, sunt cu mortul, nu pot să vorbesc acum.“
Şi se întoarce la slujbă. După câteva zile, se adună şi familia. Episodul doi al onomasticii mortului: „De ce ai plecat mamă, da’ unde te-ai dus, da’ de ce, da’ de ce… dar nu ai acoperit oglinda din camera voastră, vezi că nu mai plecă, ai luat lumânări, prosoape, batiste, căni, coroane, jerbe….“ Totul a trecut atât de repede că nici nu am apucat să-mi iau la revedere de la el cum se cuvine şi să-i dau vestea că sunt însărcinată în trei săptămâni. The show must go on, încerca să-mi spună tanti Garofiţa, punându-mă la curent cu agenda pentru următoarele zile, luni, ani. Pomeni, parastase, pomeniri, cei trei “P” al mortului. Îţi rămân în cap, nu am cum să uit, cum nu am uitat nici de cei patru P ai mixului de marketing. „Lasă, mămică, că trece“, mă încuraja mama, de parcă ar fi fost vorba de un guturai.
O exista viaţă după moarte, dar asta poate numai în lumea de dincolo, căci aici cu siguranţă nu mai există. După patru ani, guturaiul tot nu a trecut. Şi mai mă ia aşa câte-o criză mai acută când dau o sacoşă cu mâncare de pomană copiilor din sat. Dacă se întâmplă cumva să zică „Săru’ mâna, tanti!”, le dau repede peste mână şi le zic cum m-a învăţat tanti Garofiţa: „Bogdaproste, spune bogdaproste!”
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
