(din volumul în pregătire ”Ferestre”)
Am știut că el e de cum l-am întâlnit acum 1000 de ani într-un grup de gură-cască ruși care voiau și ei să vadă Catedrala Chiesa Madre din Erice. De fapt voiam să înalț un zmeu și căutam un loc pe acolo. Un zmeu pe care Doctorul Grig mi-l cumpărase din Szentendre. Sau cel puțin așa credeam, că îl cumpărase. Apoi am aflat că zmeul îl făcuse Onisim. Un pictor rus, uriaș, cu plete bogat-roșiatice, care venise și el din Ungaria în Sicilia, dar cu un alt grup. Se însera și în orașul ăla de piatră totul părea straniu. Ireal. Lumini roșiatic-gălbui aruncate de felinare vechi la fiecare capăt de stradă pitică, înghesuită, pavată cu piatră cubică. Umbre care se desenau frumos pe fețele oamenilor.
I-am văzut silueta uriașă înaintând spre mine. Nu mi-a fost frică de el (prea tare). Era calm. Străin. Îndepărtat. Zici că veneam de pe 2 continente străine. Știam că e din grupul rușilor. Și atât. Când am ajuns în dreptul lui m-a prins de umăr și m-a oprit. Cine ești? M-a întrebat în românește cu un puternic accent rusesc și m-a luat prin surprindere. Dănuț, i-am răspuns rățoindu-mă stupid cum numai eu pot să o fac uneori. Înjurându-mă apoi în gând pentru numele idiot pe care i l-am spus și înjurându-i și pe toți ai mei care m-au obișnuit cu Dănuțul ăsta cretin. Acum o să creadă că sunt imbecilă. A început să râdă. În hohote uriașe. Valuri de hohote se rostogoleau pe străduțele alea siciliene mediavale, ireale, stranii și nu mai știu cum. Și de ciudă i-am tras un șut în gleznă. L-am călcat puternic așa cum făceam în copilărie cu frații mei când mă enervau. Isn’t it romantic? Voiam să-l doară și să înceteze odată cu hohotele alea. Nu știu ce mi-a venit. L-aș fi snopit cu plăcere în bătaie. Rusul dracului. Ivan cel Groaznic. Siberia. Gulag. Lenin. Stalin. Rupe-i capul! Dă-i! Snopește-l!
©Tony Diaz
Tu nu ești Dănuț. Ești Danușka. Maya Danușka. Asta a fost tot. Am plecat cu el chiar atunci. Pe loc. Mi-a întins mâna. L-am luat de mână și am plecat cu el. Atât. Apoi a fost greu. Ne-am rupt, ne-am întors. Ne-am urât. Ne-am băut creierii, ne-am înjurat țările, am încercat tot felul de aventuri stupide doar ca să ne îndepărtăm unul de altul.
Am scris 1001 de poezii de dragoste pentru Onisim. El a albit aproape complet, s-a tuns și a slăbit enorm. Eu aproape am murit din cauza alcoolului și a singurătății din România. De altfel ultima carte pe care am publicat-o acolo se numea ”Cartea singurătății”. Apoi am ars 1000 de poduri ca să putem fi împreună. Și am reușit. De peste un an sunt soția lui și nu ne despărțim niciodată. Rusul meu uriaș. Omul meu până la capăt.
Asta e tot.
Sfârșitul nu va fi un happy end. Sfârșitul nu e niciodată un happy end. Nu vom putea muri deodată. Unul dintre noi va rămâne singur.
Guest post by Dana Banu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
