În aceeaşi banală zi am auzit că nu e mare scofală să fii onest şi deschis, că onestitatea e un trend în zilele noastre şi că dimpotrivă sunt nebună că scriu aşa şi nu mă tem să fiu judecată. Sigur că nu mă tem să fiu judecată, am fost toată viaţa mea judecată fără să fiu aşa de onestă, aşa că dacă tot e deschis la judecătorie, măcar să fiu cum sunt, să nu mimez, că e epuizant.
Am căscat ochii larg, să văd unde se ascunde trendul ăsta de mine. În câteva cărţi şi autori contemporani, dar în cărţi a fost mereu. Îmi amintesc când am citit prima dată Complexul lui Portnoy (Philip Roth) ce senzaţie de lovitură în piept am avut. Am păţit recent la fel cu Cimitirul sau Şoseaua Căţelu.
Onestitatea nu e un trend. Mi-aş dori să fie. Stau de vorbă cu oameni care îmi spun că ei nu au curajul să fie ei înşişi ca să nu cumva să îşi piardă apropiaţii şi prietenii. Eu îi întreb ce fel de prieteni sunt ăia, în faţa cărora trebuie să mimezi că eşti cine cred sau vor ei să fii. Ăstea sunt cazurile fericite, totuşi. Ăştia sunt oameni care măcar ştiu cine şi cum sunt şi aleg conştient să umble costumaţi în altcineva. Aleg să se disimuleze pe sine, speriaţi că vor fi părăsiţi, judecaţi, batjocoriţi că sunt aşa cum ştiu ei prea bine că sunt. Imperfecţi, adică. Şi atunci aleg să se marcheteze, să se propună, să joace un sine mai bun, mai frumos, mai corect, mai generos, mai vesel, mai simpatic, mai fidel, mai inimos, mai şăgalnic, mai coconeţ, mai sclipicios, mai rotund. Ceilalţi plătesc pentru circ şi iau cu pâine pe burta goală şi toată lumea e fericită. Oare?
Aşa se perpetuează un lanţ vicios şi viciat, în care fiecare se simte inferior şi mai puţin în toate felurile în care celălalt mimează că e. Şi atunci trage tare şi disimulează şi el mai abitir. Se împopoţonează şi se sulimeneşte.
Iar ăsta e cazul fericit, asumat. Cei mai trişti sunt cei care nu reuşesc să fie oneşti nici cu ei înşişi. Pentru că mintea e un mecanism dat naibii de sofisticat şi pervers care se ocupă cu a ascunde adevărurile ruşinoase sub preşul conştientului. Şi cu livratul de explicaţii. Nu eşti tu, sunt ceilalţi. Întotdeauna, ceilalţi. Eu nu cred că poţi evolua până nu-ţi priveşti balaurul în ochi. Toţi ochii tuturor capetelor. Şi abia apoi poţi scoate sabia să le tai. Asta aşa, ca să ştii ce tai, să nu dai la întâmplare, că ele cresc înapoi, mai multe şi mai fioroase.
De fapt, toţi suntem cam la fel. Ascundem cam aceleaşi adevăruri ruşinoase. Ne place să le vedem la alţii, când alţii şi le asumă şi le exhibă. Asta ne confirmă că nu suntem complet alienaţi, că nu suntem singuri, că aparţinem. Mie mi-e ruşine să recunosc, dar dacă a zis ăla şi nu a fost omorât cu pietre parcă încep să îmi fac curaj.
Onestitatea nu e un trend. Are însă o priză fantastică fiindcă toţi ascundem aceleaşi ruşini şi temeri şi dureri.
Petronela-i toată aici.
Citiţi şi
Toți acești proști plini de sine
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
