Omul în roșu, călugărițele și avionul

Lucrurile s-au petrecut cam așa: prima dată a fost vina omului în roșu, toată coada dădea vina pe el. El bloca coada, geamantanul lui mare și portocaliu ținea în picioare vreo 50 de oameni. Apoi, omul în roșu a spus că nu-i vina lui, că și lui i-ar fi plăcut să evite coada și cuvintele frumoase și privirile duioase, în fine să evite pur și simplu. Dar omul în roșu era doar un om cu un geamantan portocaliu mare care voia să ajungă în HongKong si nu era vina omului în roșu că omul cu părul lung și negru de la ghișeu spunea că-i vina sistemului informatic care nu voia și pace. N-am înțeles ce anume nu voia, că toată coada dădea vina pe omul în roșu, mai ales o turcoaică cu ceva origini românești care m-a întrebat unde mă duc și se pare că nu auzise de Amman, că nu m-a mai întrebat nimic după aceea și s-a luat de omul în roșu, la care omul în roșu căscase niște ochi mari, că nu se aștepta deloc și apoi au devenit prieteni. Cel puțin așa am tras eu concluzia, că apoi am trecut pe la controlul de bagaje și acolo, nu știu de ce, am început să vorbesc în englezește cu un vameș român, până când i-am spus că-s româncă și atunci a început o conversație despre faptul că m-am întors și așa mai departe.

Apoi am ales coada cea mai lentă la controlul pașapoartelor și locul de la geam dintr-un avion mare, plin ochi, care n-a plecat decât o oră și ceva mai târziu din cauza traficului intens de deasupra Istanbulului și n-a aterizat din prima, tot din cauza traficului intens de deasupra Istanbulului și nici din a doua , și nici din a treia, și la a patra am încetat să mai număr că peisajul era atât de frumos, că nu merita să mai număr. Pilotul uitase să aprindă luminile de poziție și se vedea luna și stelele și norii deasupra mării și din nou luna și stelele și marea și norii și tot așa, până ce și-a adus aminte pilotul să aprindă luminile și atunci nu s-a mai văzut nimic și a devenit totul amețitor de-a binelea. După vreo zece ture am aterizat și atunci mai rămăseseră doar 60 de minute până la următorul avion, și până să ajungă avionul în parcare, mai rămăseseră 50 de minute și până ne-au încărcat pe toți în autobuz mai rămăseseră fix 40 de minute și atunci am intrat în panică că avionul următor era la poarta 224 și eu nu știam exact unde eram. Când am aflat unde sunt, am luat-o la fugă și am tot fugit așa vreo minimum 15 porți și erau atât de lungi porțile de nu mai văzusem până atunci porți așa de lungi. Când am ajuns la poarta 224, mai rămăseseră fix 10 minute și am zis ca-mi meritasem locul și mi l-am căutat. Locul meu era la culoar lângă două calugărițe în vârstă pe care le-am salutat în engleză și lângă care m-am așezat puțin constrânsă de situație, căci una dintre ele, cea din mijloc, avea prostul obicei să dea din coate. Apoi ne-am pregătit să ne luăm zborul, dar nu mai înainte să ne rugăm ca zborul să se petreacă bine cu voia lui Allah. Chestia asta cu rugăciunea înaintea zborului mi-am zis că trebuie să aibă o semnificație oarecare drept pentru care am simțit nevoia de un pahar de vin alb și rece. Întâmplarea a făcut ca nimeni să nu comande la ora 2 noaptea alte pahare cu vin alb și rece, așa că tipul care servea nu avusese asupra lui nici măcar un exemplar din produsul comandat, drept pentru care a urlat spre celălalt capăt al avionului să îi aducă produsul și apoi a repetat tare și răspicat că mi-l va aduce și așa a aflat tot avionul. Cele două călugărițe nu știu ce au crezut că mi-a fost jenă să mă uit la ele, mai ales că-mi fusese deja jenă când se sărutau unii pe ecran și călugărița din mijloc trăsese cu ochiul și-mi venise să râd, dar mă abținusem.

După două ore 40 de zbor, un film în care unii se sărutau și alții se îmbătau, am aterizat într-un sfârșit, dar ni s-a spus că nu putem încă să coborâm, că n-avem pe unde. Aia cu toboganul uitaseră că aterizasem și așa au trecut vreo 15 minute bune în care am numărat de cel puțin 10 ori câte ore de somn îmi mai rămăseseră în cel mai bun caz și nu-mi dăduse niciodată mai mult de trei. Cu indulgență.

Viza am luat-o incredibil de repede în condițiile în care totul se petrecuse așa cum nu trebuia să se petreacă. La taxi-uri erau vreo șase care așteptau, vreo cinci cu o oarecare prestanță și scaune de piele, dar mie a fost să-mi fie atribuit al șaselea, cu ceva zgârieturi pe portiere, un geam care nu se închidea perfect și niște zgomote ciudate pe care m-am făcut că nu le aud, ca să nu-mi stric și mai tare ziua. La hotel mi-au spus că am ceva puncte de fidelitate, adică aș merita să fiu surclasata, dar nu mai existau camere libere, deci nema sticla de vin și coșul de fructe din partea casei.

Într-un final, am dormit fix trei ore și de dimineață mi-am dat seama că-mi uitasem pieptănul în București.

Pe Daniela o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.