”Omul de piatră” își construiește zidurile stâncă cu stâncă.
Se înconjoară cu tăcere și neîncredere, a fost lovit, uneori chiar de ai lui. A fost părăsit de iubirile lui, a părăsit la rândul lui fără regret.
Nu își mai îmbrățișează iluziile cu tainică duioșie, ochii lui clari văd realitatea.
Nu și-ar fi închipuit că fără iluzie devii de piatră.
Dar e mai bine așa, gândește el. Fără ipocrizie. Fără sentimente aruncate în depărtări cu așteptări care își iau tălpășița imediat ce au fost așezate în cuibul cald al încrederii.
Maxilarele strânse – o barieră de beton, niciun cuvânt nu poate scăpa din închisoarea stăpânirii de sine.
Era vară și nu își dorea decât să doarmă. Să doarmă și să uite totul, chiar și uitarea.
S-a așezat pe o bancă în parc și a adormit.
După un somn lung – o atingere. Cuvinte frumoase.
Cineva bate în pereții exteriori ai stâncii.
O voce de copil.
Încep crăpăturile. Pietrele se sparg, pulberea se umflă ca un balon.
Despuiat de învelișul său de piatră, omul se uită mirat la fetița cu mănuși verzi din fața lui. Rotunjea un bulgăre de zăpadă, invitându-l la ”bulgăreală”:
– Hai să batem cu zăpadă zăpada! a cântat micuța din Prefix 32.
Știa cântecelul de la mama ei.
Vântul înghețat de iarnă a pătruns repede prin îmbrăcămintea de vară a omului rămas fără ziduri, a simțit răceala până la oase.
Nici chiar focurile unui soare de vară nu ar fi putut înlătura frigul care îi invadase ființa. S-a chircit îmbrățișându-se.
”Mi-e frig”, a șoptit stins.
Fetița și-a scos fularul și i l-a pus pe umeri, apoi l-a îmbrățișat strâns. Fiorul cald, simțind bunătatea copilului, i-a trezit la iubire inima.
– Mama, mama! a strigat fetița.
Când s-a trezit, luminițele și culorile strălucitoare ale globurilor din brad i-au rănit privirea. Se afla într-o casă frumoasă, unde era cald și bine…
Aroma de vanilie a fursecurilor, colindele care se auzeau din bucătăria decorată de sărbătoare, apariția unei femei frumoase cu mâinile ”înfăinate”, zâmbindu-i, deși era străin și abia ieșit din piatră…
”Aceasta este renașterea mea”, i-a zâmbit sufletul.
– Ho, Ho, Ho! s-a auzit de afară.
Omul a tresărit, gata să sară, să se apere.
– Nu te speria, e Moș Crăciun de la Mall, e vecinul nostru! a râs fetița, care a năvălit în casă cu un bulgăre de zăpadă în mănușile verzi. Moș Crăciun adevărat nu există.
– Eu o să plec, a anunțat el mica familie. Vă mulțumesc pentru ajutor. Iar tu, micuțo, să știi: Moș Crăciun există…
– Nu pleca… nimeni nu pleacă dintr-o casă în care se fac fursecuri, a spus fetița trăgându-l de mână în bucătăria prietenoasă.
Intrat în jocul copilului, purtând un fes roșu, cu făină pe nas, râzând cum nu își amintea să o fi făcut de mult timp, pregătea fursecuri: steluțe, brăduți, inimioare, împreună cu fetița și cu mama ei.
– Rămâi la cina de Crăciun, l-a invitat mama fetiței.
Seara se anunța magică. Sunetele cristaline ale colindelor, conversația veselă, vinul și mâncarea delicioasă, într-o familie prietenoasă…
”Este paradisul”, a gândit el. Familia. Este ceea ce a realizat că îi lipsea. La plecare și-au promis că se vor revedea. Mai târziu…
Un zgomot înăbușit se auzea pe coșul de fum. Fetița, entuziasmată, se uita uimită, în timp ce ochii și inima ei s-au umplut de așteptare.
Mai întâi o cizmă neagră, apoi alta… și silueta îmbrăcată în roșu și alb…
– Ho! Ho! Ho!
Guest post by Miriam Tkee, autoarea cărții Pătrățica Albastră
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
