Acum ceva timp, citind articole sau cărți în care erau descriși oameni capabili să-și schimbe caracterul, mimica, până și „convingerile”, în funcție de interlocutor sau de ceea ce doreau să obțină, credeam (sau poate speram), ca acei oameni să existe doar acolo: în cărți și articole.
Apoi, pe măsură ce timpul trecea, iar lumea, chipurile, evolua, am văzut persoane cunoscute care, mai încet sau mai repede, au început să adopte un asemenea comportament. Unora li se potrivea mănușă, alții păreau niște marionete schimonosite, scrijelite cu un topor neascuțit. Și pe unii, și pe ceilalți i-am disprețuit cu patimă, din adâncul ființei mele.
O vreme i-am observat. Mă uimea repeziciunea cu care trageau de colțurile gurii atât cât să iasă un zâmbet pocit, plin de… sinceritate mincinoasă. Ori cum organizau petreceri somptuoase pe datorie, unde șefii lor se bucurau de un masaj dorsal incredibil. Evident, a doua zi trebuiau să aleagă între maxi-taxi și autobuz pentru a ajunge la muncă. Mașina personală se ciocnise de un meteorit seara trecută și era în service. Și, oricum, polua cam mult.
Sau cum intrau țanțoș în restaurant, comandau mâncăruri al căror nume nu-l puteau pronunța şi al căror conținut nu-l înțelegeau, dar era bun pentru că era scump și exotic. Și la modă. Resturile erau cerute la pachet, bineînțeles pentru câinele pe care nu l-au avut niciodată, căci n-ar fi avut timp de el, prea ocupați cu masajul șefilor. Sau poate că l-au avut. În resturile rămase în farfurie și pe care le-au împachetat cu grijă.
După ce am trecut prin toate stările posibile – de furie cu urechi înroșite, cu rușine de rușinea lor care abunda prin lipsă, de greață cu dureri de stomac și gust de pelin uscat, de lipsă a speranței pentru o procreare curată a speciei umane – m-a cuprins un acut sentiment de milă. Pentru că cei pe care îi numeam cândva prieteni sau cunoștințe nu mai existau. Rămăseseră doar trupurile lor care, oricum, nu aveau relevanță. Spiritul le-a fost înlocuit cu personaje hidoase, grotești, fără speranță și putere, personaje incapabile să gândească și să experimenteze vreun fel de sentiment sau emoție. Personaje controlate doar de circumstanțe și nevoi ilogice. În locul sufletului lor, a fost pusă o nucă fără sâmbure, dezgropată de sub zăpada anului trecut. Cu fețele atent schimonosite în permanență, cu mâini umede și tremurânde, mirosind a teamă și a eșec, acești zombi își târăsc viața legată de gât cu sfoară împletită din ani putrezi și noduri marinărești.
Nu trăiesc. Doar supraviețuiesc într-o lume de umbre și întuneric, unde nici ei nu mai știu cine sunt. Sau dacă mai sunt.
Dacă vrem neapărat să purtăm o mască, am putea purta „masca” iubirii. E adevărat, ne face uneori să părem prostuți și naivi. În fapt, ne acordă o putere interioară infinită, pe care niciun obstacol n-o poate învinge. Ne conferă totodată o frumusețe exterioară sclipitoare, mirifică, pe care însăși Aurora Boreală ar fi invidioasă.
Ne amăgim cu puterea pe care o dau banii, funcţiile, averile. Adevărata putere stă în iubire. Cine stăpânește iubirea stăpânește lumea.
Guest post by M.C.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
