De pe peretele văruit al gheretei de la graniță atârnă, în spatele biroului, o fotografie mică, alb-negru, a lui Che Guevara. Chipul te privește din ramă, cu aerul că e un bunic al familiei în vremurile lui bune, de flăcău, pe când întoarceau toate fetele capul ca să-l mai privească o dată.
Odată cu zorii, am intrat în Nicaragua. Zona de la granița cu Costa Rica pare colbuită dintotdeauna, sau poate e doar un joc al luminii cenușii de dinaintea începutului zilei. La nici zece minute de la plecarea din maidanul prăfuit unde așteaptă „avioanele” (foste school-bus-uri nordamericane transformate în autobuze), drumul neasfaltat se preface într-o șosea care se îndreaptă fără ocolișuri spre nord-vest. În stânga, pe terenul plan se profilează turbine eoliene ale căror pale strălucesc atunci când prind razele soarelui și le întorc spre noi, de parcă ar toarce și lumină, nu doar vânt. Pe dreapta se zărește din când în când, tot mai des, o pânză întunecată de apă: Lago de Nicaragua.
Aici pământul Nicaraguei e subțiat de îmbrățișarea apei dulci cu apa sărată. În stânga, oceanul Pacific și San Juan del Sur, paradisul surferilor începători, unde oceanul răcoros depune scoici trandafirii pe plaja lată, cu nisip așa de fierbinte că nu poți parcurge desculț distanța de la promenadă la ocean. În dreapta, marele lac din care cresc, pe insula Ometepe, doi vulcani gemeni. Unul de apă, altul de foc. Concepcion (1610m) încă mai fumegă, și chiar și în zilele însorite conul arid îi e încununat de un nimb alb, opac. Maderas (1394m) s-a acoperit cu vegetație iar cupa lui adormită e plină cu apă rece, limpede, cu profunzimi verzui. Între San Juan del Sur și San Jorge, cel mai apropiat port de unde pleacă ferry-urile spre Ometepe – dai de Rivas. Un orășel din care cei mai mulți turiști văd doar autogara, atunci când schimbă oceanul pe lac sau invers, dar, pentru alții, un excelent pretext de a ieși pe cât posibil din rolul de turist și a se infiltra în cel de localnic. Rivas are și el poveștile lui, doar că le spune șoptit și spontan, de aceea sunt mai greu de auzit dacă te grăbești. Locul cel mai bun pentru pescuitul de povești este parcul central, vis-a-vis de biserica San Pedro, masivă, în stil colonial. Așezările ca Rivas te învață că întotdeauna se petrece ceva, inclusiv acolo unde la început ți se pare că nu se întâmplă nimic. Recompensa e sentimentul că ai dat peste o comoară pe care ai descoperit-o doar tu.
În San Jorge, la 4 km și 2 dolari (cu taxiul) de centrul Rivas, un californian și-a îndeplinit visul din tinerețe și și-a construit o pensiune pe care a botezat-o Hotel California. N-am apucat să văd cum arată Hotel California în imaginația unui fan Creedance, fiindcă tocmai pleca ferry-ul. Pentru 40-60 de cordobas (2-2,5 dolari) distanța până la Ometepe e înghițită în aproximativ o oră de ruliu puternic, astfel încât nu poți gesticula prea amplu fiindcă mâinile-ți sunt ocupate să se țină de câte un suport fix. Lago de Nicaragua (8624 km², al doilea ca suprafață din America Latină) e suficient de mare cât să facă valuri care se sparg de țărm îndeajuns de convingător cât să nu te gândești să-l traversezi înot. Totuși, dacă insiști, e bine să știi că aici trăiește o specie de rechini de apă dulce, singura din lume, spun unii. Toți localnicii sunt de acord asupra existenței rechinilor, dar părerile se împart când vine vorba de comportamentul lor: ba sunt leneși și blânzi, ba agresivi și mâncători de oameni. Între timp cei doi vulcani (Concepcion e vizibil și din Rivas) se apropie de tine legănându-se, de parcă insula e balansoarul lor.
Ometepe („doi munți”, în nahuatl) are forma unui opt ale cărui bucle au fost umplute cu câte un munte. La mijloc, acolo unde optul se împletește ca să închipuie simbolul infinitului, pământul insulei se subțiază într-un istm îngust, flancat de ape. De fapt, insula e produsul vulcanilor despre care una din multele legende locale spune că au fost o dată fructul dragostei între un rege și o regină. Fata și băiatul, gemeni, au fost transformați în vulcani pentru a oferi protecție tribului, spre disperarea mamei, care, nebună de durere, s-a prefăcut în uragan, căutându-i fără oprire. Din lacrimile ei nesecate s-a născut lacul Nicaragua. Eresurile insulei sunt populate de ființe supranaturale și întâmplări stranii, care se infiltrează cu nonșalanță în cotidian: înșelătorul Chico Largo, care te ademenește să semnezi pacturi diabolice, lumini care sperie caii în noapte, oameni care își leapădă pielea, transformându-se în animale după bunul plac. Bogata încărcătură culturală precolumbiană își transmite intensitatea și străinilor mai sensibili. Mulți dintre călătorii care dorm pe insulă susțin că au vise intense, neobișnuite.
Ferry-ul din San Jorge te aduce la Moyogalpa, una din cele câteva așezări care constituie centrele activității locale. O șosea care trasează aproximativ contururile insulei leagă principalele așezări și puncte de interes, prin curse de autobuze cu program relaxat. Ritmul calm, izolat, al vieții insulei combinat cu un sentiment vag dar persistent de spațiu sacru configurează o atmosferă atemporală, ca și cum insula ar avea timpul ei propriu. Cei ajunși pe Ometepe descoperă adeseori că au rămas mai mult decât și-au propus.
Insularii sunt prietenoși și pregătiți pentru turiști, iar pe Ometepe chiar ai ce vedea. Escalade pe vulcani, plajă, o bălăceală printre pești în apa transparentă de la Ojo de Agua, tururi cu sau fără ghid prin pădurea tropicală, la impresionanta cascadă San Ramón sau la misterioasele petroglife precolumbiene presărate pe insulă, ori pur și simplu siesta în hamac, într-o după-amiază cu briză, sub tufișuri înflorite – sunt doar o parte din ceea ce are de oferit acest loc magic dintr-o țară mult subestimată și prea puțin vizitată. Potențialul turistic neexploatat al Nicaraguei face foarte accesibilă din punct de vedere financiar explorarea unor locuri a căror frumusețe le face ideale pentru o călătorie exotică. Atât că bugetul pentru o vacanță de o săptămână oriunde în Europa, aici îl vei cheltui într-o lună, cu Pacificul de-o parte și Insula Misterioasă de celaltă.
Nicaraguanii sunt mândri de Nicaragua, deși îi deplâng sărăcia, care îi împinge să plece în căutare de slujbe mai bine plătite – sau pur și simplu slujbe – la vecinii mai înstăriți din Costa Rica sau El Salvador. Iar locuitorii din Ometepe sunt cel puțin la fel de atașați de insula lor, care i-a protejat războaie, inlcusiv de ultimul conflict civil din anii 80 – prin poziția ei izolată și, mai spun ei, prin bunăvoința spiritelor celor doi vulcani. Deși Concepcion e activ și strănută periodic cenușă și fum (ultima oară în 2010), obișnuindu-te repede cu indicatoarele galbene pe care e desenat un vulcan în erupție, cu inscripția „Rută de evacuare”, insula nu e afectată. Curenții de aer poartă emisiile vulcanului peste lac, spre nord și vest. Ca și cum legenda ar fi vie. Ca și cum Concepcion și Maderas chiar stau de veghe, protejându-și tribul.
*Din 2010 insula Ometepe a fost programată pe lista de UNESCO de rezervații ale biosferei.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
11 hobby-uri care sunt la modă în România în 2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
