Tocmai a trecut şi 8 martie, Ziua femeii. Gândindu-mă la un buchet de flori, la o urare, mi-a venit în minte imaginea nepoatei mele care a născut acum câteva zile primul bebe; în plin război, fără medici, fără spital. În gândul vostru, multe o să spuneţi „Vai, cât egoism! Cum să faci copii pe vreme de război?!” Dar cine suntem noi şi cu ce drept criticăm?
O să încep cu începutul, când dintr-o revoluţie s-a ales praful, iar toţi cu interese s-au năpustit în Siria sub diferite forme şi feţe. Rakka, o bijuterie a acestei ţări, a avut parte de cea mai cruntă şi odioasă filă de istorie.
Ianuarie 2014, ziua neagră din istoria recentă a Siriei: odioşii isis preiau conducerea oraşului. Ne întrebăm de ce tocmai noi? De ce Rakka? De unde au venit cu sutele, mulţi dintre ei, europeni de-ai noştri, care nici măcar nu ştiau limba arabă. În scurt timp, au închis şcoli, tribunale şi au dat legi noi. Printre acestea, şi legea controversatului niqab. Se întâmpla în luna martie (2014) de ziua femeii, umilinţă fără precedent. Cine nu respectă legea niqabului va fi biciuită în mijlocul oraşului. La început, n-am crezut şi luam în derâdere legile lor, ieşind din casă cu îmbrăcăminte de oameni normali şi atunci a avut loc prima decapitare în centrul oraşului…
A doua zi n-am mai văzut femei fără voal, oraşul a devenit negru! Atât de negru, ca şi sufletele diavolilor isis!
©Reuters
Şi azi îmi amintesc de călătoria dintre oraşul Rakka şi Alhasake unde mergeam cu fetele mele (trei fete) la înscriere pentru examenele de bac (acolo fiind încă guvern) într-un autobuz care trecea prin deşert timp de trei ore, deoarece pe drumul iniţial se dădeau lupte între guvern şi isis. Căldură, nisip, niqab, teroare; la fiecare câţiva kilometri ne opreau controale isis. Acest drum îmi amintea de un film – Drumul spre Kabul – sau un nume asemănător (Road to Kabul), dar care semăna izbitor cu drumul nostru. Şoferul striga în gura mare „acoperiţi-vă, dash!!”, iar între timp trăgeam perdeaua. O perdea care despărţea femeile din autobuz de bărbaţi (tot invenţie dash). Repede, în locul muzicii care era dată la maxim cu melodii din folclor sau cântăreţi cunoscuţi, lua locul o voce a unui imam care citea din Coran cu o voce gravă, evalvioasă! Tremuram. Încercam să mă abţin, se controlau actele fiecăruia şi însoţitorul fiecărei femei sau fete (o altă lege tâmpită dată tot de ei). Însoţitorul nostru era fiul meu, care atunci avea 11 ani, mi-era teamă că nu-l acceptă şi o să ne coboare din autobuz.
Îi vedeam prin himarul (niqabul) cu mai multe rânduri de material, ultimul rând ascunzând şi ochii; ca prin ceaţă densă, totul era gri, lacrimi de indignare îmi şiroiau pe faţă, udând cârpa neagră! „Cine este însoţitorul vostru?”, m-a întrebat unul dintre ei cu cagulă pe faţă. „Fiul meu”, îi răspund. El: „Mă, copile, ce faci dacă cineva se uită la mama sau la surorile tale?” Fiul meu: „Mă uit foarte urât la el!”. „Bravo, băiete, eşti bun de însoţitor!”.
Primul test l-am trecut, urmează controlul actelor; aici încep să transpir în şiroaie de teamă, de cald, de stres. Îi dau actele; strigă „Eşti creştină! Arată-mi dovada că ai plătit gizie!!” (aici, pe loc, m-a luat o stare de leşin; nemernicul ăsta habar nu are că femeile creştine, pe vremuri, în islam, nu plăteau gizie, ci doar bărbaţii creştini (gizia era un tribut în aur plătit anual de creştinii care locuiau alături de musulmani). Îmi vedeam fetele (care îşi frecau palmele de groază) luate. Nu mă gândeam nicio secundă la mine, groaza creştea în suflet pentru copiii mei! Cu o idee de moment, cu mare risc, spun: „Nu nu sunt creştină”. El: „Cum să nu fii? Scrie aici că eşti!!”. Eu: „Ştiu că scrie, dar eu niciodată în 25 de ani de când sunt în Siria nu m-am gândit că veniţi voi, isis, şi trebuie să demonstrez ce religie am”. Aici începe să urle şi îi cheamă şi pe alţii. (Zic în gând, acum, în momentul ăsta îţi scapi fetele, Iuliana!!!). Spun cu voce tare, fermă, un verset din Coran. Vestitul verset care se spune la convertire. Vocea îmi tremură chiar la numele profetului, dar spun până la capăt versetul (pe care-l învăţasem doar înainte cu o lună la îndrumările copiilor: „nu ştii ce se întâmplă, mama”, ziceau ei). Apoi aud că stigă idiotul: „MashAllah, MashAllah!!”. În gând i-am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a scăpat de ei în acea zi!
Am scris acest episod din viaţa mea să vă închipuiţi cam ce viaţă se poate duce cu aşa terorişti demoni, ca să nu mai zic de bombardamente.
Aduc OMAGIUL meu tuturor mamelor, femeilor, fetelor din Rakka care înfruntă diavolii cu chip de om, bombardamentele SUA, Rusia, NATO etc; pentru că nu şi-au părăsit ţara, casele, să nu devină refugiaţi, şi au plătit scump, devenind carne de tun, ostaticii isisului. Mă rog pentru ei, mă rog pentru nepoţica mea, care de patru ani trăieşte în pivniţă (acum are cinci ani). Mă rog pentru miile de copii de acolo. OMAGIU LOR.
OMAGIU pentru o femeie cu opt copii care împreună cu bunica lor au murit într-o clipă, fără că nimeni nici măcar să pomenească de ei! Sunt multe cazuri similare de familii care au rămas demne în ţara şi casa lor, plătind cu moartea curajul lor. Asta mi-a venit în minte de 8 martie – ororile războiului, ale terorismului ascuns, pitit intenţionat sub mantia religiilor!
Aduc OMAGIUL meu eroinelor: femeilor, mamelor şi fetelor din SIRIA.
Guest post by Iuliana Lorincz
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Portret de țară în pragul tulburelului
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
