Poate aţi remarcat, poate nu, dar, la TV, nu există invitat să trăncăne apologetic despre sine, fără să aducă în treacăt vorba cât de mult îi place lui să se „înconjoare de oameni frumoşi”. La fel, poate aţi remarcat, poate nu, dar, în fotografiile de pe facebook, orice el & ea care se sărută sau apar braţ la braţ, sunt doi oameni frumoşi. Tot aşa, dacă te înduioşezi de un căţel al nimănui, sigur se va găsi cineva să comenteze că, undeva în adâncul sufletului, tu eşti un om frumos. Urmând acelaşi logică de validare, om frumos te numeşti dacă susţii canonizarea lui Boca Arsenie sau dacă dai like & share unei fotografii unde ţi se cere să dai like & share, dac-o iubeşti pe maică-ta.
Ce nu am reuşit eu să pricep e prin ce anume se diferenţiază aceşti oameni frumoşi de cei naşpeţi, care sunt virtuţile lor cardinale. Şi care e habitatul lor? Se nasc în utere normale sau sunt creaţi într-un laborator special, unde fetusul ascultă Mozart şi i se predau lecţii din Codul bunelor maniere? După ce ia forma unei fiinţe umane, omul frumos urmează un regim aparte de dezvoltare personală? Cum te împrieteneşti cu el? E asemenea inorogilor, se lasă ademenit doar de cei curaţi la suflet?
Şi, practic, ce fac aceşti oameni frumoşi, o dată ce apar în viaţa ta? Îţi trasează curcubeie pe retină? Te ajută să înţelegi mai bine învăţăturile lui Confucius? Te vindecă de bulimie şi îţi alină suferinţa adunată între tâmple peste zi? S-apucă să îţi explice cât de minunat poate fi să îl primeşti pe Iisus în inima ta, şi cât de remarcabil este să nu îţi iroseşti puritatea pe care orice tânăr cuminte şi binecrescut are dreptul să o aştepte din partea viitoarei mirese?
Ce kkt zice & face un om frumos, de vrea toată lumea să fie în compania lui?
Şi, apropo, aţi văzut pe cineva care să nu vrea să se înconjoare cu asemenea specimene? Toată ţara, de la Nistru pân’ la Tisa, plânsu-mi-s-a, tânjeşte să se încuscrească cu oamenii frumoşi. E debusolant, pe bune. Cred că, în Uniunea Europeană, avem cei mai mulţi oameni frumoşi pe cap de locuitor, iar în câţiva ani vom avea chiar mai mulţi oameni frumoşi decât locuitori.
Fiecare român cultivă mica lui grădină de oameni frumoşi, de la Cămătaru Nuţu, până la Liiceanu Gabi şi Becali Gigel, oriunde-ţi arunci privirea dai numai peste parcele cu oameni frumoşi şi, când te desprinzi de oricare fotografie de grup şi cauţi să procesezi imaginea de ansamblu, rezultată prin juxtapunerea tuturor acestor enclave umane, ce-ţi dă? România, în autentica ei spendoare, un şirag de douăj’ de milioane de pietre rare, pe moşie revărsate!
Diogene, pitit în butoi, nu găsea un singur om în toată Atena, dar, în România, fiecare locuitor a găsit lângă el nu doar un om şi nu doar nişte oameni, năşte şasă oameni neţăselaţi, neeeeah, ci şasă oameni frămoşi. În ce condiţii s-a petrecut această minune? Aveţi vreo idee, s-au schimbat peste noapte standardele mioritice de frumuseţe sau, glisând în metaforă, s-a pus românul a căuta frumuseţi nebănuite în bube, mucegaiuri şi noroi, precum poetu’ de odinioar’?
Unde s-au ascuns naşpeţii ţării, ăia a căror simplă apariţie îţi aprindea imaginaţia să le detonezi o bombă-n scăfârlie? Unde-au fugit, om frumos? Căci o ramificaţie profundă a minţii mele a rămas încă la convingerea că profilul psihologic al românului nu s-a schimbat neam de când acele creaturi mitologice – recte, naşpeţii – populau gura de rai şi piciorul de plai !!!
Şi nu-i doar faptul că realitatea e meschină când o priveşti la microscop, dar, în ce mă priveşte, peticele de lumină iradiate de carpato-danubienii noştri frumoşi surprind la modul profetic spiritul timpurilor pe care le trăim şi, în perspectivă, compun tabloul unui viitor românesc de-a dreptul sumbru şi înfricoşător. Îmi asum chiar disponibilitatea imatură de a aminti uitatele epoci când naşpeţii constituiau o prezenţă constantă în societatea noastră şi pretind că mă simţeam mai bine pe timpul lor decât în era oamenilor frumoşi, de acum.
Apropo, mai ţineţi minte cum era în acele vremuri? La şcoală, câţiva, tocilarii, erau în fruntea clasei, restul, turma, se târa după ei. În clasă, două-trei tipe erau mişto, restul, neinteresante spre anoste. Câţiva ajungeau la facultate, restul, la seral. O mână de oameni ajungeau ingineri, restul, la şaibă. Şi nimeni nu se impacienta, pentru că, în ciuda diferenţelor, toţi erau deopotrivă. Şi toţi munceau laolaltă, deştepţi, frumoşi, proşti sau urâţi.
Azi, însă, toată lumea ia premii, toţi fac facultăţi şi masteruri, toţi sunt deştepţi, speciali şi frumoşi, toţi sunt experţi într-un domeniu, toţi stăpânesc tainele dezvoltării armonioase a sinelui şi… cine mai munceşte (pe nimica toată)? Ăla prostul, se zicea până deunăzi. Da, dar acum ăla prost nu mai există, pentru că şi prostul sadea e deştept în felul lui, nu mai zăreşti unul urât cu spume, că şi urâţenia are frumuseţea ei quasimodiană, nu mai zăreşti un copil tâlâmb, pentru că toţi sunt geniali, spontani şi haioşi, practic, urâţenia şi prostia au fost eviscerate din viaţa cotidiană a românului şi înlocuite, ca celulele dintr-un organism viu, cu frumuseţea şi inteligenţa neaoşe, ce se zbat în convulsii cathartice să se înstăpânească peste toate cele.
Dar mie, om frumos, mi-e dor de timpurile când abia te deosebeam de un naşpet pur-sânge!
Mi-erai mai simpatic atunci. 🙂
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Ce au în comun Trump, Putin și Georgescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
