6 iulie 2013 (pe 9 iulie împlinea 80)
“Noaptea trecută am visat despre mercur – uriașe, strălucitoare globuri de argint viu ridicându-se și căzând. Mercurul este elementul cu numărul 80 și visul meu e o atenționare că marți voi împlini chiar eu 80 de ani.
Elementele și zilele de naștere s-au împletit pentru mine încă din copilărie, când am aflat despre numerele atomice. La 11 ani, puteam spune „Sunt sodiu” (Elementul 11), iar acum, la 79, sunt aur. Acum câțiva ani, când i-am oferit unui prieten o sticlă cu mercur pentru a 80-a lui de naștere — o sticlă specială care nu se putea nici sparge și nici să curgă — el mi-a aruncat o privire ciudată, dar mai târziu mi-a trimis o scrisoare fermecătoare în care a glumit: „Iau câte puțin în fiecare dimineață pentru sănătatea mea.”
Optzeci! Cu greu îmi vine să cred. Adesea simt că viața este despre a începe, dar numai pentru a-mi da seama că e aproape gata. Mama a fost a șaiseprezecea din 18 copii. Eu am fost cel mai tânăr dintre cei patru fii ai ei și aproape cel mai mic dintre verișorimea din partea ei de familie. Am fost de asemenea cel mai mic din clasă la liceu. Am păstrat acest sentiment de a fi cel mai tânăr, chiar dacă acum sunt aproape cel mai bătrân om pe care îl știu.
Am crezut că voi muri la 41, când am căzut rău și mi-am rupt un picior în timp ce umblam singur pe munte. Mi-am imobilizat piciorul cât am putut de bine și am început să cobor pe munte, stângaci, cu brațele. În orele lungi care au urmat, am fost asaltat de amintiri, atât bune, cât și rele. Majoritatea erau despre recunoștință – recunoștință pentru ceea ce îmi dăduseră alții, recunoștință, de asemenea, că am fost capabil să dau ceva înapoi. „Awakenings” fusese publicat anul precedent.
La aproape 80 de ani, cu o mulțime de probleme medicale și chirurgicale, niciuna invalidantă, mă simt bucuros că sunt în viață – „Mă bucur că nu sunt mort!” izbucnește uneori din mine când vremea este perfectă. (Aceasta, în contrast cu o poveste pe care am auzit-o de la un prieten care, plimbându-se cu Samuel Beckett la Paris, într-o dimineață perfectă de primăvară, i-a spus: „Nu te face o zi ca aceasta să te bucuri că trăiești?”, la care Beckett a răspuns: „Nu aș merge atât de departe.”) Sunt recunoscător că am experimentat multe lucruri – unele minunate, altele oribile – și că am putut să scriu o duzină de cărți, să primesc nenumărate scrisori de la prieteni, colegi și cititori și să mă bucur de ceea ce Nathaniel Hawthorne a numit „un contact cu lumea”.
Regret că am irosit (și încă irosesc) atât de mult timp; regret că sunt atât de rușinos la 80 ca la 20; regret că nu vorbesc altă limbă străină decât limba maternă și că nu am călătorit ori experimentat alte culturi pe cât de mult ar fi trebuit s-o fac.
Simt că ar trebui să încerc să-mi completez viața, orice ar însemna “să completezi o viață”. Unii dintre pacienții mei în vârstă de 90 sau 100 de ani spun nunc dimittis — „Am avut o viață plină și acum sunt gata să plec”. Pentru unii dintre ei, asta înseamnă să mergi în rai – este întotdeauna raiul, mai degrabă decât iadul, deși Samuel Johnson și James Boswell s-au cutremurat la gândul că vor merge în iad și s-au înfuriat pe David Hume, care nu avea astfel de credințe. Nu cred (sau n-o doresc) în vreo existență post-mortem, în afară de amintirile prietenilor și speranța că unele dintre cărțile mele ar putea încă „vorbi” oamenilor după moartea mea.
W. H. Auden mi-a spus deseori că crede că va trăi până la 80 de ani și apoi o s-o “taie” (a trăit doar până la 67 de ani). Deși au trecut 40 de ani de la moartea lui, îl visez adesea, și pe părinții mei și pe unii foști pacienți – toți dispăruți de mult, dar iubiți și importanți în viața mea.
La 80 de ani se profilează spectrul demenței sau al accidentului vascular cerebral. O treime dintre contemporanii cuiva sunt morți și mulți alții, cu daune mentale sau fizice profunde, sunt prinși într-o tragică și minimă existență. La 80 de ani, semnele decăderii sunt prea vizibile. Reacțiile sunt puțin mai lente, îți mai scapă unele nume și energiile trebuie să fie drămuite, dar chiar și așa, de multe ori te simți plin de energie și viață și deloc „vechi”. Poate, cu noroc, voi reuși, mai mult sau mai puțin intact, încă câțiva ani și voi avea libertatea de a continua să iubesc și să lucrez, cele două lucruri cele mai importante în viață, după cum a insistat Freud.
Când îmi va veni timpul, sper să pot muri muncind, așa cum a făcut Francis Crick. Când i s-a spus că a revenit cancerul de colon, la început nu a spus nimic; s-a uitat pur și simplu în depărtare timp de un minut și apoi și-a reluat gândurile anterioare. Când a fost presat cu privire la diagnosticul său câteva săptămâni mai târziu, el a spus: „Orice are un început trebuie să aibă un sfârșit”. Când a murit, la 88 de ani, era încă pe deplin angajat în munca sa cea mai creativă.
Tatăl meu, care a trăit până la 94 de ani, spunea adesea că anii 80 au fost unul dintre cele mai plăcute decenii din viața lui. A simțit, așa cum încep să simt și eu, nu o scădere, ci o lărgire a vieții mentale și a perspectivei. Omul a avut o experiență lungă de viață, nu numai viața proprie, ci și a altora. A văzut triumfuri și tragedii, înfloriri și prăbușiri, revoluții și războaie, mari realizări și ambiguități profunde. S-au văzut marile teorii crescând, doar pentru a fi răsturnate de fapte încăpățânate. Atunci ești mai conștient de efemeritate și, poate, de frumusețe. La 80 de ani, cineva poate avea o vedere largă și un simț viu, trăit al istoriei, care nu este posibil la o vârstă mai mică. Îmi pot imagina, simt în oase, cum este un secol, ceea ce nu puteam face când aveam 40 sau 60 de ani. Nu mă gândesc la bătrânețe ca la un timp din ce în ce mai sumbru pe care trebuie să-l îndurăm cumva și să profităm de tot ce e mai bun, ci ca la un timp de odihnă și libertate, eliberat de urgențele fictive ale vremurilor anterioare, liber să explorez orice vreau și să unesc gândurile și sentimentele unei vieți.
Abia aștept să împlinesc 80.” Oliver Sacks (9 iulie 1933 – 30 august 2015) – The Joy of Old Age, (No Kidding.)
Găsiți cărțile lui traduse, aici.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Un mesaj de la Catherine, Prințesa de Wales
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
