Trei vieţi într-una… şi prietena mea.
Premiantă în fiecare an, şefă de promoţie, iar la facultate intrată a treia, cu bursă. În materie de creier şi inteligenţă, cam asta era. Sclipitoare! În schimb, ca om, „jale”! Cea mai melancolică şi sensibilă femeie pe care am cunoscut-o. Sandra Brawn şi Danielle Steel, „rude” cu ea. N-a fost film pierdut la care să nu se lase cu lacrimi şiroaie şi muci lipiţi pe ecran, pupând actorii.
Se-ndrăgostea în fiecare zi… de orice! În fiecare săptămână, iubea câte unu’, şi-atât. Nimic mai mult! Mă obişnuisem cu ea. Îmi era dragă în toate nuanţele ei. Emana dragoste prin toţi porii. Toţi o iubeau pentru felul ei de-a fi. Cu stângăcia şi fragilitatea din dotare, nu trecea neobservată. Ţineam enorm la ea… până în ziua în care…
L-a cunoscut pe „doctoru’”, student la medicină. Se iubeau… mult! Se vedea îmbătrânind lângă el. Era lumea ei. Îl diviniza! Era „tot-ul” ei! La vremea aia, mi se părea omul ideal pentru ea. Dragoste mare, vorbe de căsătorie, zi de nuntă şi toate cele. Obişnuia să-i facă surprize. Din păcate, ultima şi-a făcut-o ei: l-a prins cu alta… în pat! Şi de-aici, potopul!
S-a transformat radical. N-o mai recunoşteam. Devenise o fiară, în adevăratul sens al cuvântului.
Îşi schimbase comportamentul într-un fel dezgustător. Nici măcar garderoba nu mai era a ei. Trecuse la fuste scurte, tocuri de 15, şi ţâţe în vânt, indiferent de anotimp, indiferent de ocazie, indiferent de zi, indiferent de noapte. Se dăruia primului care trecea şi ultimului care n-o voia.
„E viaţa mea şi fac ce vreau cu ea! Ai înţeles? Scuteşte-mă!”. Asta era răspunsul ei de fiecare dată când încercam să fac sau să schimb ceva. Devenise recalcitrantă. Brutală! Părinţii au apelat la tot ce se poate numi „psihologie şi psihiatrie”… pentru ei! Înnebuniseră! Cu ea nu se putea vorbi. Lipsea de-acasă cu zilele! O ştiau toţi din cartier… şi nu numai. Gurile rele vorbeau că începuse să şi tragă pe nas…
Mă simţeam neputincioasă. Nu ştiam ce şi cum să fac. La telefon nu-mi răspundea niciodată, iar, în ultimul timp, îşi schimbase numărul. Drumurile mele la părinţii ei erau în zadar. Le ştergeam lacrimile, îi îmbrăţişăm şi atât.
Era trei dimineaţa. Buimacă răspund la telefonul care suna pe noptieră fără oprire.
„Vino şi ia-mă!”
Am găsit-o căzută în iarbă, abia mai respira, pierdută de orice sens. O urc în maşină şi-o duc la spital.
„O să fie bine, ai să vezi! Sunt lângă tine, nu te las” îi spuneam cu lacrimi în ochi, mângâindu-i fruntea, pe patul spitalului.
Mă duceam acasă doar să să fac un duș și mă schimb. În rest, ne ţinusem fiecare de promisunea făcută: eu, că n-am s-o las orice s-ar întmpla, ea, că n-o să se mai întoarcă niciodată la viaţă de dinainte.
Timpul ne-a fost prieten. A trecut repede şi bine, în favoarea ei. Ne-am întors la noi! Noi două. La râsetele şi nebuniile noastre. La plimbările prin parcuri, filmele de cinema şi bătaia cu perne… Ca vârstă, eram mature. Ca minte… nişte copile!
N-am reuşit nici până în ziua de azi s-o dau cu capul de pereţi, aşa cum mi-aş fi dorit, şi nici să-i dau seria de palme fără număr, pe care le merita. Însă pledoariile făcute întrec orice şedinţă a celui mai al naibii psihoterapeut de pe faţa pământului, iar eu sunt fericită pentru ea şi pentru ceea ce este acum.
L-a cunoscut pe Pierre, printr-un prieten comun. Un om minunat, care a crezut în ea. În melancolia şi sensibilitatea ei. În stângăcia şi fragilitatea femeii din ea. În porii care, încă mai emanau… iubire!
S-au căsătorit. Conduc împreună o mini fabrică de încălţăminte. Sunt extrem de bine!
Mă sună în fiecare sfârşit de săptămâna: „Bonjour, mon amour! Bonjour chère amie!”
O ador când mă salută în franceză. De fapt, am adorat-o tot timpul!
Îi răspund mereu la fel: „Cum e timpul acolo, frumoasă doamnă de Paris?”
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
