Prima întâlnire: Întâlnirea artistului cu lumea
Taro – nici nu îmi pot închipui un nume mai banal în japoneză, este numele perfectului anonim, un nume atât de banal încât să spui “un ins” sau “un Taro” aduce a acelaşi lucru. Şi totuşi Taro este Omul, cu cele mai simple şi mai zguduitoare dileme, cele mai intense frici, cele mai arzătoare iubiri, cele mai obsesive fascinaţii. Cel puţin, putem să spunem asta cu siguranţă în cazul lui Okamoto Taro.
Pictor, sculptor, fotograf şi autor de cărţi despre artă şi folclor, figura avangardei japoneze, Okamoto Taro este la fel de complex ca personaj ca munca prin care a ales să se exprime. Deşi extrem de talentat, educat în şcolile artistice ale lumii, prolific ca artist, dar şi ca cercetător, Okamoto Taro consideră, totuşi, că singura meserie care i se potriveşte este cea de a fi om. Întrebat care este ocupaţia lui principală, a spus că să ai aşa ceva este o prostie şi că singura ocupaţie pe care şi-o poate atribui este aceea de a fi om. Artistul trebuie să fie dincolo de definiţii.
L-am întâlnit pe Okamoto Taro în galeriile muzeului din Naha. Cum nu prea înţeleg diferenţa dintre un muzeu şi un templu, am intrat cu emoţie, îmi tremurau picioarele şi explicaţiile exponatelor îmi dansau în faţa ochilor. Venisem să aflu de ce credea el că Okinawa ar putea fi centrul lumii, mă intriga cum şi el şi Eliade încercaseră să identifice totuşi un centru pentru lumea asta aparent atât de descentrată, descentralizată, desacralizată, ultra-laicizată. Nu am aflat mai nimic şi am plecat de acolo şi mai intrigată, mai apăsată de toate întrebările lumii, dar mai pornită spre acţiune, căci m-am molipsit de energia lui Okamoto Taro, artistul-om, artistul care face orice îl obsedează, netemându-se că lucrările sale ar putea fi dispreţuite şi înţelegând că valoarea unei opere este valoarea pasiunii pe care o investeşti în ea.
Născut în 1911, într-o familie de artişti (tatăl său desena manga, iar mama sa era scriitoare), Okamoto Taro a urmat o educaţie artistică aleasă, deşi drumul său nu a fost niciodată unul lin. Prima dată renunţă la şcoală în clasa întâi, declarând că nu poate face compromisuri. Este transferat şi repetă clasa întâi. Când termină gimnaziul, se îndreaptă pe cale artelor. Considerând că pentru a deveni scriitor, trebuie să faci facultatea, iar pentru a deveni muzician ai nevoie de voce, alege pictura, pentru că i se pare că în domeniul ei orice ai face este corect. Renunţă pentru a doua oară la şcoală după primul an la Şcoale de Arte Frumoase din Tokyo, pentru că “Arta nu este ceva ce se învaţă.” În 1930, se mută cu familia la Paris, unde descoperă operele lui Picasso, care îl determină să-şi îndrepte atenţia spre pictura abstractă. Având o profundă fascinaţie pentru arta primitivă, studiază etnologie, filozofie, psihologie şi folclor, îl are ca profesor pe Marcel Mauss şi dezvoltă relaţii cu Şcoala de Sociologie şi cu aderenţi ai misticismului. În 1941, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, se întoarce în Japonia, unde va scrie istorie, va dezlănţui o adevărată revoluţie în artă. Este trimis pe front în China, pictează până şi pe front şi inspiraţia nu îl părăseşte nici în cele mai îngrozitoare momente. La întoarcerea la în 1946, descoperă că toate operele i-au fost distruse. O ia de la capăt cu şi mai multă forţă, începându-şi propria şcoală artistică. Un om fără drum, un destin care este devenire prin artă….
Avangardă
“Arta este explozie”. Sunt cuvintele cu care a rămas Okamoto Taro în istoria artei japoneze. “Mi se spune că sunt anti-Picasso. Tocmai pentru că Picasso mă impresionează, trebuie să-l depăşesc. Tocmai pentru că ceva te impresionează cu adevărat, trebuie să-l depăşeşti.” Exprimările sale şocante reprezintă şi astăzi una dintre moşternirile sale cele mai preţuite. “Ce e rău să mori? Nu cumva este o sărbătoare?”, “Literele sunt şi ele pictură”, “Arta zilelor noastre nu trebuie să fie desăvârşită. Nu trebuie să fie frumoasă. Nu trebuie să-ţi dea sentimentele plăcute”, “Haideţi să renunţăm la scopuri”, “Viaţa mea este cu adevărat interesantă. Eu nu am niciun drum în viaţă. De aceea, ocupaţia mea principală este să trăiesc.”, “Puterea înseamnă să te arăţi pe tine exact aşa cum eşti.” “Zidul eşti tu însuţi.”, “Momentul în care arzi de dragoste este eternitate. Dacă dragostea durează sau nu durează, dacă se stinge, asta este cu totul altă treabă.”, “Dragostea şi arta sunt unul şi acelaşi lucru. Îţi atacă tot corpul. Asta este splendoarea lor.”, “Dragostea este întotdeauna mai puternică şi mai dureroasă de-o parte.”, “Să nu te temi de alteritate şi să rezolvi dilemele. Ăsta este primul pas pentru a păşi în adâncimile trăirii.”, “Tu cauţi să te găseşti pe tine însuţi, ea caută să se găsească pe ea însăşi. Găsiţi unul în celălalt pe voi înşivă. Aceasta este întâlnirea destinului.”, “Interiorul tău este interiorul universului”. Toate acestea încep să capete sens privind operele lui Okamoto Taro.
Negru cu alb, cu roşu şi albastru şi verde şi violet… nicio nuanţă, nicio urmă de gri, doar contrast şi pe alocuri senzaţia de perfect. Linii puternice de negru acaparează privirea. Un negru puternic, nici vesel, nici trist, nici viu, nici mort. Un negru hotărât. Dacă reuşeşti să faci abstracţie de el, toate celelalte culori, trasate în linii la fel de puternice, clare, au sensul lor, au destinul lor pe pânză, formează un substrat, un suport pentru mirarea întunecată care te-a acaparat la început. Subiectele picturii lui Okamoto Taro sunt natura şi spiritul ei, animismul care stă la baza spiritualităţii japoneze, relaţia cu infinitul necunoscut al forţelor naturale.
Ţi se poate întâmpla să simţi că înlemneşti în faţa câte unei picturi sau poţi crede că liniile acelea au fost trase la nimereală. Orice ai crede, poţi vedea în ele forţa, munca unui om, imensitatea talentului său şi generozitatea muzei care l-a inspirat, credinţa strămoşilor transmisă de la o generaţie la alta, rafinată în forme de nerecunoscut astăzi, dar care supravieţuiesc în adâncurile inconştientului, generează trăiri profunde şi susţin manifestările folclorului japonez. Picturile lui Okamoto Taro sunt sinestezice: gălăgioase în formă şi culoare, parcă într-o continuă mişcare, conştientă şi energică, parcă aliniate mişcărilor pământului din care se trag, parcă lansând un ţipăt către ancestral, parcă mirosind a eternitate. Pe alocuri vezi acuarela care a curs şi înţelegi că Okamoto Taro nu urmărea perfecţiunea, ci urmărea să-şi exprime marea pasiune pentru viaţă, pentru rădăcinile ei, pentru manifestările ei complexe şi năucitoare.
După ce am parcurs drumul copleşitoarelor culori, am fost întâmpinată de sculpturile artistului. Multe forme aducând a statuile ritualice ale civilizaţiilor străvechi. Povestea lor se confundă cu serendipitatea. În 1952, într-o expoziţie din Tokyo, Okamoto Taro dă peste vasele perioadei Jomon, abia scoase din siturile arheologice. Descoperirea lor – 
un şoc şi un punct de turnură pentru cariera sa. Vasele ajung să-l obsedeze. Azi le poţi vedea, în mod normal, la muzeul prefectural. Acum câteva zeci de ani vederea lor era ca un fel de crăpătură prin vălul timpului. Sculpturile au aceiaşi temă cu picturile, dar crează o stare total diferită. Puţin diforme, puţin înfricoşătoare, înţepătoare, îţi forţează ochiul să le accepte forma şi să le admire ideea. Una, în mod special, îmi dă fiori. Se cheamă “Suflet de copac”. Un material verde şters, cel mai urât verde posibil, ceva mai înaltă ca mine şi o gaură uriaşă. Nu pot să-mi iau ochii de la ea, dar nici să înţeleg ce vrea să-mi zică. Mă las păgubaşă. Mă mai învârt puţin prin galerie, dar tot întorc privirea spre ea, încercând să umplu gaura aia cu sens, cu un sens, orice sens, un sens oarecare. Gaura rămâne goală şi sufletul de copac îmi zgârie şira spinării, făcându-mă să suspin, în mijlocul sălii. Frică. Panică. Un aspect pe care uităm să-l cuantificăm azi în relaţia noastră cu natura. Avem impresia că am stăpânit-o. Oamenii de demult, cei care credeau în spiritul copacilor, cei care vedeau gaura de sens din relaţia noastră cu lumea vegetală, înţelegeau frica şi misterul şi respectul, sunt cei a căror imaginaţie încearcă s-o surprindă Okamoto.
Opera lui Okamoto Taro reflectă fidel, cu atenţie, momentele de serendipitate din viaţa artistului. Una dintre cele mai frumoase şi cele mai marcante dintre acestea este întâlnirea artistului cu marea sa muză – Okinawa. Dar despre asta şi despre centrul lumii, despre şoc, despre tabu şi despre tradiţie vă voi vorbi data viitoare.
[yt]bTOwzRiQvHU[/yt]
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
11 hobby-uri care sunt la modă în România în 2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
