Zilele trecute, în aeroport, am fost din nou „victima” unui bebeluş. Nu de puţine ori, mi se întâmplă să fiu iubită de copii, iar cei foarte apropiaţi ştiu despre ce vorbesc. Ce poate fi mai plăcut decât să-i zâmbeşti unui copil, iar el să-ţi zâmbească la rându-i? Această este poate dovada faptului că ne naştem cu încrederea în suflet şi că de la vârste atât de fragede avem încredere chiar şi în străini. Zâmbetul acelui copil şi încrederea de a veni în braţele mele sunt încă o dovadă a faptului că nu este, încă, contaminat cu frică.
Ce frumos ar fi dacă am rămâne mereu copii cu sufletul curat, complet încrezători şi nu am deveni acei adulţi vulnerabili în faţa oricărui obstacol mai mult sau mai puţin real. M-am descoperit, în timp, cu o mare disponibilitate de a dărui. Şi nu cred că este o însuşire genotipică, ci, mai degrabă, una obţinută pe parcursul vieţii prin autoeducare şi învăţare. Nu vorbesc aici de a dărui material. Ci de ceea ce este mai important să dăruieşti: atenţie, timp, cunoaştere, iubire.
Mi-am dorit mereu să ajut oamenii, fără a promite, dacă nu pot realiza, şi fără a aştepta ceva în schimb. Şi am făcut-o, deseori. Ceea ce am constatat, însă, cu uimire, cu tristeţe şi dezamăgire, este că oamenii nu ştiu să primească şi să aprecieze. Ba, mai mult, li se pare suspect când primesc un dar sau când îţi arăţi bunăvoinţa faţă de ei. Automat urmează întrebarea: oare ce doreşte în schimb? Oare nu e asta doar o strategie?
Ma întreb oare ce a dus la această transformare a omului într-un mare neîncrezător? Dezamăgirile? Lecţiile primite de la părinţi şi profesori? Sau pur şi simplu orgoliul?
În definitiv, încrederea în celălalt este o alegere; întotdeauna va fi însoţită de risc. Este alegerea de a te îndepărta de frică şi de a te apropia de dragoste. Fără doar si poate, vor exista mereu oameni care te vor răni, însă acest lucru nu îţi rezervă dreptul de a deveni o statuie şi de a te fixa în nişte credinţe şi principii prost înţelese, care te fac să vezi în celălalt, până la proba contrarie, un posibil duşman. Oamenii au această capacitate de a crea tehnici de autoprotejare. Și ce faci atunci când vrei sa te aperi? De cele mai multe ori, ataci pentru că, nu-i aşa?, atacul este cea mai bună apărare!
Lipsa de încredere în celălalt este aproape întotdeauna semnul lipsei de încredere în sine. Și întotdeauna, ca un laitmotiv, vezi în celălalt toate defectele cu o precizie de nedescris. Doar că, în loc să-l învinovăţeşti pentru ceea ce ţi se întâmplă, ar trebui, de fapt, să te gândeşti că tu eşti singurul responsabil pentru viaţa ta şi singurul care poate gestiona situaţiile. Ştii că, de fapt, oamenii din jurul nostru sunt oglinzi. Asta ar trebui să te pună pe gânduri. Şi în loc să vezi totul ca pe o ameninţare, şi în loc să te dai rănit, în loc să ridici scutul mai sus, în loc să creezi ziduri în jurul tău, ar trebui să ierţi, să mai acorzi o şansă, să apreciezi ceea ce ai. Lucru valabil şi într-o relaţie de cuplu. Ideal ar fi, dacă porneşti cu încredere, fă-o până la capăt. Dacă omul acela te iubeşte, nu te va trăda!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
