Acum vreo doi ani, cineva mă felicita pentru eroismul de-a sta într-o relație pentru atât de mult timp. Se făcuseră vreo zece ani de când destinul meu stătea aproape inexplicabil lângă cel al altei persoane, chiar dacă într-o împletitură în niciun caz tradițională. Persoana care ne-a felicitat știa bine ce vorbește.
Știa că nu suntem, nici eu, nici ea, dintre cei cărora soarta le-a dat voie să ia viața de bună, să se căsătorească fără să pună întrebări șansei, undeva, pe la douăzeci și ceva de ani, cu destulă încredere încât eventualele dubii să apară când cele mai multe dintre zaruri vor fi fost deja aruncate. Nu. Eu, că doar despre mine vă pot vorbi, am fost fricos. Deși îmi venea să iau viața în brațe, am înțeles mult mai târziu că nu aveam, de fapt, mare încredere în lumea mea. Dimpotrivă, eram mai degrabă speriat să trăiesc și mi-au fost necesare câteva decenii de vitejii pline de inconștiență ca să îmi dau seama cât îmi era de frică. Or, pentru oamenii ca mine, precauția devine cu atât mai fierbinte cu cât viața e mai aproape. Iar viața este cea mai aproape, în toate sensurile, când iubești aproape.
“Nu știu cum aveți curaj”, ne spunea, “să trăiți ca niște oglinzi paralele”. E atât de adevărat. Când doi oameni trăiesc împreună, ea se oglindește-n ochii lui, care se oglindesc în ai ei, care se oglindește in el, care se oglindește în ea, la nesfârșit. Ea îi face o surpriză din inimă. Dar inima ei e în inima lui. Și atunci și el îi face o surpriză, din inimă, nici nu mai contează a cui. Însă surprizele nu sunt întotdeauna plăcute și, deci, nici imaginile din oglinzi, înmulțite la nesfârșit.
Totul poate ajunge un ecou de tangou în care apropierile și îndepărtările ajung să se suprapună bezmetic și incoerent. Nu se mai poate vedea niciun model, nicio ordine, ci doar niște schițe peste care s-au suprapus prea multe desene, astfel încât nu se mai vede nicio spirală, nicio floare, ci doar o rană scăpată de sub control.
Ce poți face? Ce sanse ai să poți, totuși, trăi? Una ar fi să te uiți doar în oglinda ta. Dar e periculos să nu vezi nimic in jur. Ai putea ajunge să crezi că nici nu este. Și ar fi o minciună, de vreme ce poți, oriâand, să tragi cu ochiul. Și-atunci?
Cred că totul este o problema de comparație. Imaginile din oglinzi paralele sunt atât de puternice încât se pot compara doar cu cele din amintiri. Or, dacă începi să le compari, unele dintre ele vor cădea la judecată. Compară-ți iubitul cu fostul, cu fratele, cu tatăl, cu mama, cu tine și ori îl vei urî pe el, ori pe ceilalți. Și lupta o să fie pe măsura execuției. Compară-ți viața de acum cu cea din somnul copilăriei și o sa înghiți orice crezi că o să te facă să dormi din nou.
Nu o fac pe deșteptul. Am comparat și eu și încă o mai fac. Și ironia e că îți trebuie un incert frumos ca să îți găsești urâțeniile. Dar visez. Dacă am avea puterea… De-a suprapune, ușor, trecutul cu viitorul, astfel încât să ne punem ușor, ca pe un nou-născut, încrederea în bratele prezentului… Atunci am scăpa de ce e mai rău: de a ne murdări până la mătuire sau, mai rău, de-a lovi cu pumnul în oglindă. Și oglinda aceea nu ești tu.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Parthenope sau iubirea ca act necesar de supraviețuire
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
