„Eşti frumoasă”, ţi-a spus şi ai tresărit. Ultima dată când te priviseşi în oglindă nu ţi s-a părut că ai fi. Ba chiar îţi schiţaseşi în minte scenariul conform căruia vei apela la un specialist în chirurgie plastică care să „aranjeze” câteva detalii la care natura nu a avut deosebită grijă sau peste care timpul, grăbit cum îl ştim, a trecut în viteză, fără să-i pese de ce lasă în urmă.
Sigur percepţia e de vină, ţi-ai spus. Ochiul lui acoperit de vălul iubirii care ignoră imperfecţiunile. Nu ştiu cum reuşeşte, că doar sunt atâtea, numai când mă uit la nasul meu și mă ia cu amețeală…
Hai să-ţi spun ceva…. În copilărie mă fascina povestea prinţului care dorea să se căsătorească cu prinţesa perfectă. Şi pentru că nu a găsit-o, un vrăjitor l-a ajutat să „împrumute” de la toate prinţesele părţile perfecte – de la una părul, de la alta ochii, de la alta pielea, de la alta graţia pasului şi tot aşa, până când au creat din toate acestea perfecţiunea însăşi. Însă rezultatul s-a dovedit a fi… dezastruos. Noua prinţesă era un hibrid, îşi pierduse umanitatea, iar caracterul său fusese alterat cu atâtea „altoiri”. Morala? Aceeaşi ca şi rezultatul unui studiu recent al Queen’s University din Canada: participanţii au ales cele mai frumoase trăsături fizice şi caracteristici ale mai multor persoane aflate în mişcare care, puse împreună, au dat naştere unui frumos… Frankenstein!
Precum prinţesa din poveste, rezultatul a fost dezamăgitor, lipsit de substanţă şi de coerenţă şi astfel, deloc dezirabil sau atractiv. Şi asta pentru că sistemul nostru vizual funcţionează ca un complicat detector de minciuni capabil să sesizeze inconsistenţa, artificiul, detaliul re-creat de către mâna omului (mai exact, de cea a chirurgului plastician) şi să îl respingă. Şi de aceea cred că se spune că frumuseţea este în ochiul celui care priveşte – dacă ar fi să dau maximei o interpretare la propriu.
O frumuseţe reală este una firească, unitară şi consistentă, aşa cum numai natura a reuşit să creeze, care se hrăneşte din propriile imperfecţiuni şi care există doar când este privită în ansamblu, în ciuda detaliilor pe care, cel mai adesea, posesoarea simte nevoia să le „corecteze”. Și nu este nimic rău în asta, atâta timp cât nu devine o obsesie…
Percepţia propriei frumuseţi este alterată şi, de aceea, tot mai multe persoane (în special femei) apelează la operaţii estetice – în Statele Unite un studiu vorbeşte despre faptul că una din cinci femei va lua în calcul anul acesta o astfel de intervenţie chirurgicală – însă, dincolo de această subiectivitate inevitabilă, atunci când apreciem frumuseţea celor din jur detectăm involuntar artificialul şi tot involuntar îl respingem, în timp ce, voluntar, ni l-am aplica fără ezitare. Ciudat paradox al modului în care înţelegem frumuseţea. Totuşi, oglinda care nu minte, nu este cea din poşetă, ci cea din privirea celor din jur.
De aceea, când ţi se spune că eşti frumoasă, acceptă acest adevăr fără să tresari…
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
