– Numero 113?
– C’est pas la…
Nu e, vezi bine! M-am prins și eu când am văzut cum sar numerele de la 111 la 115A. Verific din nou numele străzii doar cât să mă asigur că sunt unde trebuie.
Știam bine Parisul. Locuisem aici o vreme, după ce terminasem facultatea, gonită de o dezamăgire în amor. Iubirea vieții mele (pentru că da, la vârsta aia viața dura fix doi ani de liceu în care-l iubisem în secret, plus trei luni de facultate cât fuseserăm împreună) mă părăsise. Nu știam exact cine era norocoasa, având în vedere că tocmai aflasem că în alea trei luni mă înșelase cam cu toate prietenele mele care îi acceptaseră avansurile, plus vreo două cliente de la jobul pe care-l găsise tot cu ajutorul meu.
Ca să pun distanță de inimă albastră, acceptasem să plec să-mi caut norocul la Paris. L-am găsit într-o cameră de bonă de pe lângă Tour Eiffel, pe care mi-o pusese la dispoziție familia cu trei copii pentru care eram babysitter, ca să fac rost de bani de școală. Mel, Mendel și Molly aveau între patru luni și șapte ani și, cu excepția bebelușului care abia se dezmeticea, erau de-o răutate crâncenă și atingeau culmi nebănuite ale răsfățului. Dar nu conta. Mi se părea că merit fiecare picior în tibie, fiecare tras de păr, fiecare privire superioară a franțuzoaicelor rafinate în timp ce împingeam gâfâind prin supermarket căruciorul plin ochi cu cumpărăturile de familie. Orice umilință era justificată. Nimic nu se compara cu o inimă frântă la 20 și un pic de ani.
Mulți ani mai târziu, destinul a continuat să mă aducă la Paris ori de câte ori viața se mai distra pe seama mea și mai făcea câte un viraj cu ieșire-n decor. Am rămas fără job, fără casă, fără direcție? Uite-mă la Paris, la o conferință! Și-ncă una, și-ncă alta! Ca un făcut, drumul oprea mereu în Montmartre, la cafeneaua aia de lângă piața artiștilor, unde m-așezam de fiecare dată în același loc și unde gândurile mi se puneau de la sine la locul lor, de mă-ntorceam mereu acasă cu mințile-n cap și traiectoria trasată pentru încă un an-doi. Dumnezeu știe ce energie divină trimitea pentru mine fix în inima comerțului global cu boabe de cafea, evitând la mustață ditamai catedrala Sacre-Coeur, aflată la doar câțiva pași distanță. Nu grația divină îmi arăta mie viitorul, revelațiile nu mi se-arătau în fumul de tămâie, ci-n gustul de latte.
De data asta, pentru prima oară în viață, Parisul nu mă primea ca să-mi lingă rănile. Iar drumul meu nu mai ducea obligatoriu pe scaunul de revelații din cartierul artiștilor. Pe harta mea acum nu mai așezasem nici Tour Eiffel, nici Arc de Triomphe, nici checurile Senei. În schimb, mă ajutase sfântul Google să găsesc ușor Rue Cardinal Lemoine 74, unde fusese vecin cu irlandezul bețiv care-i fusese cel mai bun prieten. Mă purtase în Shakespeare et Co, de unde împrumuta cărți pe datorie când n-avea bani nici de-o baghetă. Apoi luasem la rând cafenelele: Les Deux Magots și Cafe de Flore, la doi pași una de alta, îmi pregătiseră cafea și croissante servite cu garnitură de aroganță de chelnerul proaspăt ieșit de la școala de dans și bune maniere.
Lăsasem popasul la Ritz pentru mai pe seară, când picioarele obosite și-ar fi cerut dreptul la un coctail. Aveam să aleg poate chiar băutura pe care o legendă urbană zicea că ar fi inventat-o el însuși, pe vremea când medicii îi interziseseră alcoolul. Ca să înșele vigilența femeii care-l aștepta acasă, înecase mirosul de vodcă în belșug de suc de roșii și îl camuflase corespunzător în condimente tari, apoi îi pusese numele ei, al femeii de acasă: Bloody Mary.
Un singur punct mai rămăsese pe harta vieții lui pe care încă nu-l bifasem.
– Numero 113?
– C’est pas la…
Verific din nou numele străzii doar cât să mă asigur că sunt unde trebuie: Rue-Notre-Dame-des-Champs. Bătusem vreo 30.000 de pași până aici, doar ca să găsesc, în locul fabricii de cherestea, un cartier cochet pentru expați americani. Americanilor nu le place numărul 13, poate de-asta, după 111, se zgâia la mine de pe peretele casei elegante cel mai sec 115A.
– Mais il a vecu la, șoptesc de parcă bărbatul din fața mea îl împachetase în batista de mătase și îl ascunsese-n buzunarul de la spate.
– Qui? mă întreabă năucit, cu un accent american chinuit.
…
*
Când nu predă Storytelling, Liviana face Ocolul Lumii în 100 de cărți. Parisul lui Hemingway a fost punctul de plecare în aventură.
Pe Liviana o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce pierdem de când nu mai citim
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
