Citesc cu mare bucurie, de fapt savurez fiece capitol din Ochii Monei, carte la care autorul ei, Thomas Schlesser, istoric al artei și eseist, a lucrat timp de 10 ani. O carte despre salvarea prin artă.
Mona, o fetiță de 10 ani, urmează să-și piardă definitiv vederea. Iar bunicul ei, un om erudit și înțelept, nu o va duce la medic, ci o va duce săptămânal, precum un ritual, la muzeu pentru o cură de frumusețe, astfel încât Mona să poată păstra-n ea tot ce a zămislit lumea mai frumos și mai uman.
Un singur tablou săptămânal, doar unul, privit mai întâi de Mona în tăcere, astfel încât culorile și liniile să-i inunde ființa, iar apoi bunicul îi va explica-n cuvinte ceea ce marii artiști transmit prin operele lor.
Fiecare capitol e o lecție de artă și, firește, de viață.
În fața fiecărei opere, Mona va-nvăța ceva esențial.
Voi reda câteva fragmente din anumite capitole. (Leonardo, Tițian, Michelangelo)
„Gioconda”, Leonardo da Vinci
„Privește, întreg acest peisaj care ți se părea trist se află de fapt în mișcare, animat de energiile vieții, de un fel de zvâcnire inițială. Și totuși, ai perfectă dreptate, e neliniștitor, pentru că nimic nu e cu adevărat organizat în el. Sigur, există acel pod din dreapta, dar nici un copac, nici o jivină, nici o ființă omenească. Leonardo adăuga cu multă răbdare, ani la rând, infime glasiuri, adică straturi de culoare transparentă, care dădeau mai multă densitate și profunzime tabloului. Le aplica unele peste altele și dura atât de mult, încât nu-și termina niciodată operele. Aceste straturi mai aveau ca efect și procurarea unei ușoare senzații de vibrație a întregii materii. Este ceea ce se cheamă în italiană sfumato. Acest sfumato diluează lucrurile și, deopotrivă, le unește unele cu altele.
— Da, dar de ce surâde așa? Mi se pare totuși ciudat!
— Are un zâmbet abia schițat. În spatele ei, peisajul vast seamănă cu universul în plină construcție, supus haosului din energiile care-l străbat – un haos fascinant și angoasant. Iar ea surâde încântător, exact cât trebuie, fără aroganță sau condescendență. E un surâs nesfârșit de senin, prietenos, și te invită să faci la fel. (…)
Leonardo da Vinci spunea despre pictură că trezește un sentiment în oglindă: imaginea unui om care cască te face să caști; imaginea unui om agresiv te face agresiv. Iar imaginea unei femei care zâmbește cu acel surâs dezarmant, te invită să zâmbești la rândul tău. Aceasta e energia pe care pictura lui caută s-o stârnească: să te deschizi în fața vieții, să-i zâmbești, chiar în fața a ceea ce se deslușește puțin și slab, a ceea ce este încă obscur și inform, a unei lumi pustii și confuze, pentru că e cea mai bună metodă prin care această fericire, răscolitoare și misterioasă, nu rămâne doar a unei femei din Renaștere cu spatele la un balcon, ci devine a întregii omeniri.”
„Concertul câmpenesc”, Tițian
„La nivelul ansamblului, Tițian încearcă să producă un efect de armonie, de continuitate. Peisajul, cu vâlcelele lui, cu râul, casa și arborii săi, păstorul care-și mână dobitoacele, cele două personaje centrale – unul orășean, celălalt de la țară – par că fuzionează în atmosfera unui sfârșit de zi, exprimat grație calității unei picturi cu tonuri crepusculare, minunat modulată. Dacă un bărbat de la oraș și unul de la țară se întâlnesc, și se înțeleg de minune, asta se întâmplă pentru că Tițian căuta să dea glas acordului perfect. Acordul unui sunet frumos, al unei melodii frumoase. (…)
În loc să crezi că femeia aceea goală care cântă la fluier și cealaltă care toarnă apă în fântână se află cu adevărat alături de cei doi bărbați, trebuie să-ți spui că sunt rodul închipuirii lor. Iată cheia enigmei.
Concertul pe care elegantul bărbat de la oraș îl interpretează în tovărășia celui de la țară le invocă pe cele două femei și le face să se ivească-n mintea lor. De parcă acel orășean, acel aristocrat superb, se refugiase de fapt în natură, în acel univers pastoral, ca să dea frâu liber iubirii sale față de poezie, față de cânt și, îți repet, față de imaginație… În Renaștere aceasta era numită cu o vorbă frumoasă, «phantasia». (…)
Desigur, în tabloul acesta al lui Tițian cele două nimfe sunt frumoase și senzuale; desigur, poți bănui că această imagine mentală nu e străină de dorința amoroasă și că seamănă cu o fantasmă. Dar, vezi tu, nu cred că asta e esențial. Fiindcă acele două femei, una cu fluierul, cealaltă cu șipul, sunt niște alegorii ale creației și ale reveriei poetice. Concertul în sânul naturii acționează ca un declanșator al imaginației, care produce ea însăși motive imaginare. Fiindcă imaginația cheamă întotdeauna și mai multă imaginație, pentru că aleargă de-a lungul unei spirale care se hrănește cu propria ei mișcare. Tabloul acesta ne povestește exaltarea miraculoasă pe care o trăiești închipuindu-ți lucrurile din ce în ce mai profund, și ne poftește să avem încredere în această fenomenală facultate, mulțumită căreia invizibilul devine vizibil și improbabilul, posibil.”
„Sclav murind”, Michelangelo
„Pentru Iulius, care era papă și credea în viața veșnică, în înviere, un asemenea proiect nu trebuia să fie un semn al disperării, ci un amestec subtil și paradoxal de fericire și nefericire, de slavă eternă și de doliu nesfârșit. Iar Michelangelo înțelegea perfect asta…Poet magnific, a scris de altfel cândva următorul vers; «Bucuria mea e melancolia».
— Era probabil foarte greu să lucrezi cu Michelangelo.
— Și exact din acest motiv, chiar în cadrul unor lucrări absolut colosale, cum va fi mai târziu Capela Sixtină, era întotdeauna singur, dificil cu prietenii și complet incapabil să împărtășească șantierele colosale cu diverși colegi asistenți. Dar Michelangelo se înțelegea bine cu papa Iulius II, pentru că aveau firi asemănătoare, și unul, și celălalt erau irascibili, lipsiți de cel mai mic simț al compromisului, indiferenți la opiniile altora, cu excepția cazului când se ridicau la standardele pe care și le fixaseră lor înșiși. Nimeni nu a nutrit, în toată istoria omenirii, atâta poftă năprasnică de frumusețe. Dar nu o frumusețe blândă, grațioasă precum cea a lui Rafael; trebuia să fie o frumusețe chinuită și tensionată de energii contrare. De aceea s-a vorbit la Michelangelo despre «terribilita».
Acest corp, Mona, e trupul preafericit al unui băiat perfect, grațios și robust, în plină maturizare, străbătut de un spasm de plăcere și, totodată, un trup zbuciumat de suferință. Lucrarea se numește Sclav murind și extraordinara ambiguitate a expresiei lui încearcă să ilustreze o idee descumpănitoare. Cu atât mai descumpănitoare, cu cât vine de la un artist care are neîncetat mâinile ocupate cu cioplitul pietrei sau cu lupta cu pensulele și culorile. Ideea este următoarea: se cuvine să te eliberezi de materie, de lumea concretă și palpabilă. Acest trup, Mona, acest trup vibrant trece de la rătăcirile vieții la sferele ideale ale lumii de dincolo, așa cum trece de la statutul de sclav la acela de om liber, așa cum trece de la masa informă a marmurei la splendoarea unei sculpturi. Iar aceste trei treceri – care sunt toate niște despărțiri de materia brută, greoaie, alienată a lumii – se petrec împreună, într-o teribilă mișcare de bucurie și de sfâșiere, întrepătrunse. E o eliberare. (…)
— Și de ce apare un cap de maimuță?
— Sunt bucuros că te miri…Fără îndoială, pentru că maimuța e o parodie a omului și a artistului – a artistului care imită tot ce vede, care maimuțărește tot ce-i iese în cale. Privește, aici e prizoniera unui morman de materie confuză, neterminată. Simbolizează acel nivel material, inferior, al vieții, dincolo de care se cuvine să te ridici. Știi, Mona, lui Michelangelo îi plăcea să spună că figura exista deja în blocul lui de marmură și că era de-ajuns s-o dezvăluie, s-o facă să țâșnească din învelișul ei. În încâlceala materiei se cuibăresc deja spiritul și idealul, opera în puritatea ei.”
Pe Ioana o puteți urmări aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Llosa, ecranele, moartea culturii
Anihilare de Michel Houellebecq a ajuns în librării
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
