Înca de la vârsta de 4 ani, purtam ochelari de vedere cu lentile “+ 5”. Așa că, prin clasa a treia, aproape că nu-mi aminteam de mine ca fiind fără ochelari. Eram totuna cu ochelarii. Făceau parte integrantă din structura mea externă, dar și internă. Mă defineau. Sau așa credeam atunci.
În perioada aceea, eram oarecum timid și nu aveam încredere în mine. Eram convins că ceilalți se descurcau mai bine decât mine în orice domeniu. Credeam că eu nu pot fi la fel de bun ca ceilalți. Eram respins și batjocorit. Eram un copil la fel ca ceilalți, dar purtam ochelari. “Ochelaristule”, ”Aragaz cu patru ochi”, ”Chiorule”, ”Televizoare la ochi”, ”Scafandru la ICAB”. ”Cioburi de sifon” etc. Purtam stigmatul ăsta cu mine oriunde mă duceam și erau copii. La bloc, la școală, în clasă. Eram trist și nu reușeam să mă împac cu ideea că sunt un NIMENI, NUL, NEÎNSEMNAT. Aveam atâtea de oferit, dar ochelarii mă făceau diferit, mă alungau de lânga ceilalți și mă cufundau tenebros în mine însumi, tot mai adânc.
În lumea mea, nu exista DREPTATE, ci doar PUTERE. Asta era LEGEA. Totul era din cauza nenorociților de ochelari fără de care nu puteam vedea bine, deci eu eram de vină… Eram stricat. Defect. Dar voiam cu disperare să supraviețuiesc, să mă integrez. Urlam dupa IDENTITATE si APARTENENȚĂ. Primeam durere, umilire, respingere. Nu de la toți copiii. Doar de la cei care mă băteau. Erau câțiva. Așa, pur și simplu. Iar eu, pentru că aveam ochelari, trebuia să mă las bătut, doar pentru că ”așa stau treburile p’aici”. Asociam într-un mod monstrous durerea cu obiectul. Am ajuns să fiu o victimă. Iar, printr-un mecanism ciudat de supraviețuire, am ajuns să mă împac cu situația asta pentru că știam scenariul după care se derula de fiecare dată. Vedeam același film cu același sfârșit. Am ajuns să controlez starea de victimă. Era identitatea mea. Eram prizonierul ei. Trăiam o spaimă colosală – nu la gândul unei evadări sau schimbări în bine, ci la gândul că mi-aș fi putut pierde status qvo-ul pe care am reușit să-l pot stapâni! Cum să renunț la ce mă completa, definea? Cine și-ar dori asta? Așadar, mă învârteam în propriul cilindru ca un șoricel cu ochelari. Tot efortul meu nu se concretiza decât în viteza sau durata cu care se învartea cilindrul. Atât. Stăteam pe loc. Sufeream de o implozie a Sinelui.
Într-o zi, am trecut ca deobicei pe la Teatru să mai prind din repetiții – tata era actor la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț. Eram trist. A vedea trupa de actori la lucru era pentru mine ceva magic. O actriță s-a asezat lânga mine pe bancă și m-a întrebat ce mai fac. I-am spus că am venit să-l văd pe tata. M-a întrebat de ce eram trist. I-am povestit situația mea cu ochelarii. A zâmbit. M-a întrebat cine mai are ochelari în clasă. I-am zis că sunt singurul.
– Câți sunteți în clasă?
– 40, i-am raspuns.
– Bogdan, dragule, Ești SINGURUL care are ochelari din TOATĂ clasa! Ești UNIC! NIMENI nu mai e ca TINE !
Deja mă simțeam mai bine în pielea mea. M-am îndreptat din spate, am respirat mai profund…chiar am zâmbit.
– Și încă ceva… Ce dioptrii ai?
– Plus 5, am răspuns (plus 5 e o dioptrie mare pentru strabism/hipermetropie).
– Plus 5??? Extraordinar! Oamenii obișnuiți au plus 2, plus 3… da’ plus 5 e Super ! FOARTE PUȚINI OAMENI au plus 5! Bogdan ești un copil foarte special. Unde mai pui că ești și foarte simpatic și zbânțuit!
Acum mă simțeam Superman, mă rog, Superkid. Îmi făceam o imagine în minte cu mine care sunt super special și unic.. Mă simțeam brusc EXTRAORDINAR.
– Acum, să-ți mai spun ceva super tare. Știi că ai niște ochelari magici? Știi ce treabă magică poți face cu ochelarii TĂI? Poți aprinde chestii sau poți să-ți scrii numele cu litere de foc și fum direct din lumina de la soare.
Mi-a arătat cum funcționează lentila pe o scândură. Focaliza razele soarelui într-un punct. Ieșea fum și lemnul se înnegrea. Chiar a ieșit și o flacără mică. Woooooooow!
– Bogdan, poți să scrii cu razele de soare doar mișcând lentila! Soarele e puterea ta, energia ta, tot ce ai tu mai valoros. E resursa ta inepuizabilă care te poate încălzi sau lumina. Dar, daca vei concentra toată puterea asta spre un singur punct – spre ce vrei să faci cu adevarat vei deveni invincibil! Vei putea realiza lucruri marețe. Lupa reprezintă puterea ta de concentrare. Dirijează-ți toată puterea lăuntrică prin lentila magică! Crezi că poți face asta?
N-am mai stat să-i răspund. Mă simțeam extrem de usor. Nu știu când m-am trezit în fața blocului scriind cu lentila diverse cuvinte pe o bancă din lemn. Eram total transpus.
Prima lovitură în spate am simțit-o ca pe un tunet îndepărtat. A doua, ca pe un dăngănit de clopot. M-am cabrat de durere când l-am descoperit pe Emil cu o piatră în mână, rânjind sadic și superior.
– Ce faci aici cu ochelarii? Dă-mi-i!
Mi-am pus ochelarii la ochi și mi-am privit în ochi călăul de la scara B. Lucrul ăsta cred că l-a enervat, pentru că altfel nu-mi pot explica ploaia de lovituri ce s-a abătut asupra mea. Bum.. Bum.. Mă lovea isteric unde nimerea, ținând piatra în pumn. Durerea era în toată ființa mea. Durerea era una cu mine. Durerea eram EU. Asta era treaba mea doar. Asta puteam controla bine. Eram maestru. Cădeam spre abisul ființei mele. Priveam către abis. Abisul privea spre mine. De departe, din altă lume parcă, m-am auzit strigat.
– Bogdaaaaaan!!! Ce faci, băăăăăă???
Era tata, care striga disperat de la balconul etajului doi. Parcă voia să se arunce jos să mă salveze. Privea disperat, dar neputincios la copilul de patru ani agățat de o pereche de ochelari îngropat sub loviturile frenetice ale lui Emil – vecinul meu de-o vârstă cu mine, băiatul taxatoarei.
– Dă, băăăă, și tuuu! striga tata din toți rărunchii…
“Dă, bă, și tu”. Trigger-ul ăsta a oprit timpul. M-am ridicat brusc și l-am împins pe Emil, care, surprins, a făcut câțiva pași înapoi. Am respirat. Totul se mișca cu încetinitorul. Filmic. Am respirat aer în piept, apoi imaginea s-a accelerat – copacii, tufișurile, iarba, cerul se deformau și se uneau într-un șuvoi aspirat de nările mele. Nici oamenii nu scăpau. Se deformau și se îmbulzeau spre mine – ca într-un film cu Chaplin. Absorbeam tot. Viața. Clipa. Îmi hrăneam ființa chinuită. Apoi, aidoma lentilei, am concentrat toata energia astfel acumulată, direcționând-o prin ochii mei bolnavi către Emil. Cred că a simțit asta, pentru că a rămas nemișcat. L-am lovit, trântit, strâns – așa cum se bat niște copii de clasa a III-a. Eram de nestăvilit, dar calculat. Evident că ochelarii mi s-au rupt. Emil a rămas ghemuit, plângând. Am ridicat ochelarii cu brațele rupte. I-am strâns în pumn și i-am aruncat în fața lui.
– Ia-i! Îi poți avea nu pentru că vrei tu, ci pentru ca îți permit eu! Gata! S-a terminat!
Faza cu “permisu’” cred că am auzit-o în filmele lui Nicolaescu. Asta m-a făcut să râd. Mă renăscusem. Sus, tata m-a privit fără să spună un cuvânt – lucru nefiresc pentru el. A dat noroc cu mine și mi-a dat 100 de lei. Am intrezărit o lacrima-n colțul ochilor. Am zâmbit și l-am luat de mână.
– Tata, hai să cumpărăm o pereche nouă de ochelari. Niște ochelari magici!
Actrița a reîncadrat “handicapul” meu, obligându-mă să-l văd din alte perspective pline de putere. Așa, am căpătat încredere în mine și mi-am reanimat motivația pierdută. Schimbarea nu a fost despre abilități, ci despre motivare. Am luat decizia declanșată de trigger-ul: “Dă, bă, și tu”, care mi-a modelat, începând din acea clipă, destinul! Redevenisem o Persoană. Am facut primul pas. Am acționat!
Am priceput că nu suntem definiți de etichetele puse de către ceilalți.
Am înțeles că fricile noastre sunt mereu înfometate și că doar noi suntem răspunzători dacă le hrănim.
Am ințeles că închisoarea cea mai perfidă e cea pe care ne-o construim singuri din eșecuri, pierderi, regrete, frici, ură, ezitări, durere, resemnare…
Nu mai eram un peștisor într-un bol de sticlă cufundat în ocean, trăind iluzia spațiului. Am spart bolul și am început să înot liber de prejudecăți și spaime. Liber de mine.
P.S. Am aplicat ce m-a invățat actrița cu colegii mei și cu copiii din fața blocului. A fost un SUCCES! De atunci, copiii nu mă mai strigau decât “Bogdan”. Actrița a reîncadrat “handicapul” meu, dându-mi altceva de care să mă agăț. Am căpătat încredere în mine și mi-am învins TIMIDITATEA pentru TOTDEAUNA. Aveam deja TOT ce-mi trebuia, dar nu știam…
“Magia” a funcționat și peste ani. La plaja din Costinești, deveneam brusc interesant după ce aprindeam țigările fetelor incitate de “trucul cu ochelarii”. Cred că și faptul că eram la nudiști a ajutat…
Am aprins focul pentru grătare și atunci când chibriturile s-au udat după ce barca s-a răsturnat cu noi, tinerii pescari, stimulați artistic de vodka, undeva, pe Dunărea Veche …
Magia funcționează și la 52 de ani după operația care m-a scăpat de ochelari…
Magia nu are nevoie de ochelari ca să funcționeze.
Magia e in noi…
Tu esti magic, OMULE !
Omule: ACTIONEAZĂ ACUM! FĂ PRIMUL PAS!
Citește și Preșul magic
Pe Bogdan îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
