El era cu 10 ani mai mare ca ea, ea de-abia ieşise din adolescenţă, iar tot ce-i spunea sau ce făcea el era mai presus de îndoială, tăgadă sau judecată. Era sfânt şi cu asta, basta! Numai că sfântul, deşi se purta frumos cu ea, deşi îi spusese că era prima sa iubire, se întâlnea cu ea numai când avea chef. Iar după un timp, inocenţa ei nu i-a mai trezit simţurile, aşa că a părăsit-o fără prea mare tam-tam. Şi ea a suferit, şi a plâns, şi a vrut să moară, şi n-a mai murit, căci viaţa îi dă bice, nu stă, nu are timp să te întrebe dacă ţi-e bine sau ţi-e rău.
Dar după o pauză de doi ani, s-au reîntâlnit. Şi s-au regăsit. Pentru câteva luni, căci el a dispărut iar. Şi mai multă speranţă irosită, şi mai multă durere, şi aripi tăiate mai adânc.
Atunci ea şi l-a scos, cu disperare şi chin de moarte, din suflet. S-a măritat repede, tocmai pentru ca nu cumva o nouă revenire a lui să o mai întoarcă iar din drumul ei fără el. Au venit şi copiii, însă nu şi fericirea. Dar între una şi alta, între rutină şi tocătorul fin al obişnuinţei au trecut iar ani. El a mai încercat s-o vadă, să-i vorbească, să-i fie. În zadar. Îşi zidise temeinic viaţa, departe de zbuciumul sufletului, departe de patimă, departe de iubirea lor.
Într-o zi, o femeie necunoscută a abordat-o pe facebook. A întrebat-o de numele ei de fată. I-a spus că, fără să-şi fi dorit vreodată asta, o cunoaşte. O, Doamne, cât de bine o cunoaşte. Că doarme cu ei în pat, că dimineaţa îşi beau cafeaua împreună, că ea este acolo din momentul în care femeia necunoscută pornește espressorul de cafea, până în momentul în care, a doua zi, îşi dau iar, mecanic, bună dimineaţa.
Nu înţelegea nimic din toate acestea. Ce legătură să aibă ea cu necunoscuta şi povestea ei? Şi totuşi, fără să ştie de ce, îi revenise tainic, în gând, amintirea dimineţilor ei de altă dată, cu acelaşi gust inimitabil de cafea proaspătă şi săruturi pătimaşe. Numai că, furioasă, necunoscuta i-a zvârlit o confesiune lungă şi grea. Soţul femeii disperate nu era nimeni altul decât… el.
Neconsolat de pierderea definitivă a primei iubiri, disperat că nu o mai poate avea oircând dorea, că nu reuşise s-o păstreze dincolo de timp şi întâmplări, o luase cu el în căsnicie. Îi vorbea necontrolat soţiei despre ea, păstra poze, scrisori şi cadouri, toate acele amintiri din care recompunea zilnic, cu migală, povestea lor ruptă. Iar această femeie nu mai ştia, de fapt, cine îi trăieşte viaţa, aşa că se hotărâse s-o caute ca să-i spună… ce?
Nu, ei doi nu mai ţineau de mult legătura, dar necunoscuta se simţea înşelată.
– Nu am nimic al meu. Până şi cadourile mi le-a făcut cu gândul tot la tine. Espressorul – incredibil, nu? – mi l-a cumpărat de pe siteul tău preferat, pentru că ştia că asta e marca ta, că aşa îţi place ţie să bei cafeaua. Nu mai rezist, nu mai vreau! M-am săturat să trăiesc cu tine, în umbra ta. O să divorţez. Nu ştiu ce i-ai făcut şi, mai ales, nu înţeleg de ce naiba nu aţi rămas voi doi împreună, să nu-i mai nenorociţi şi pe alţii…
Mă întreb, oare soţul tău ştie?
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
