Mă așez să scriu. Îmi vin mii de idei de pus pe hârtie despre ieri, mâine, despre granița mea dintre ventriculi și atrii. Am acolo un punct neclar. Un punct ce se comportă bizar și pendulează între stâng și drept, între înăuntru și afară. Sunt dorințe ce îmi aprind obrajii; ce îmi spun multe despre mine. Ideile curg arzător. Cuprind hârtia până la contopire. Privirea vorbește fără mine. O surprind deseori șoptind: „ia-mă”, adresându-se astfel altcuiva, însă mă așteaptă. Stă așa, supusă ca un câine stăpânului său, și mă cheamă mut către ușă.
Întreb nu ştiu pe cine şi nu ştiu de ce: Oare eu de ce am 34 de ani şi sunt doar o viitoare farmacistă? Oare eu de ce nu am la ora asta doi, trei copii? De ce nu am un soţ? De ce nu am avut? Şi mă pierd aşa în acelaşi început de întrebare: De ce? Iubirea,cred eu, este culmea cea mai înaltă a vieţii! Cred că încă nu am atins-o dat fiind faptul că stau între zidurile unei relaţii. Îmi arunc privirea în stânga şi-n dreapta, dar mă căznesc amarnic să nu îmi arunc sufletul! Să nu îl mai arunc sau să îl las pradă unor tălpi insensibile. Îmi tremurau genele, iar un EU ce se consideră responsabil de realizarea câtorva sute de scenarii stă în spatele meu!
Pe F. l-am cunoscut întâmplător. Avea drum prin faţa farmaciei. Cică şi-a lipit faţa de geamul farmaciei, studiindu-mă. Evident, nu cred că e aşa. A trecut printr-un divorţ despre care nu vorbeşte aproape niciodată sau o face superficial, ca şi când ar fi fost vorba de un obiect de care s-a săturat şi l-a… donat. După câteva săptămâni s-a mutat la mine. După un an, eu la el. La el sunt şi acum. Nu avem nimic împreună. Simt că are doar el timpul meu, ceea ce sunt, dar nu ceea ce este după mine.
Ideile îmi curg prin minte, ochi. Zidurile sunt atât de strânse.
Pe P. îl ştiu de vreo 13 ani. L-am cunoscut pe o reţea de socializare. L-am plăsmuit după bunul meu plac. De aproximativ un an, vorbim zilnic. Trăiesc dublu. Am trupul aici, dar privirea, mai ales cea a sufletului, o am la Bucureşti. Simt că trădez. Cu P. nu m-am întâlnit niciodată, dar adeseori îi simt respiraţia în ceafă sau mâinile în jurul meu. P. s-a căsătorit (am suferit un pic atunci), a divorţat, a început un altceva. Acum sunt dimineţi când ne bem cafeau împreună, el în Bucureşti, eu la Cluj. Sunt zile în care mergem în sat, el în al lui sat, eu în al meu. Sunt zile când ne trimitem fotografii cu copii, el cu ai fratelui lui, eu cu ai fraţilor mei.
Pe P. nu l-am întâlnit niciodată.
Ne-am programat de sute de ori să ne întâlnim, însă îmi bătea inima nebuneşte la gândul că o să ajung în faţa lui; că o să fie ori, ori! De unul din aceşti ori îmi este foarte teamă!
Pe P. nu l-am întâlnit niciodată.
Guest post by Ana Liana Sabău
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
