– Povestea acordeonului de pluș – golul înghețat al verdelui argintiu din ochii lui Orint –
Mulți au fost aceia care și-au îmbrățișat acordeonul de pluș în momentele speciale ale regăsirii. V-ați întrebat, cu siguranță, de ce dispar copiii îmblânziți de tăcere și lipsă de culoare, dar întrebarea mea nu este aceasta.
Când l-am văzut pe Orint primind primul său cadou, un acordeon de pluș cu brațe subțiri, colorate, m-am văzut pe mine în copilărie, dorindu-mi acele prețioase secunde în care primești un cadou, pe care îl pui oricum de-o parte, pentru că, oricât de mult ai dorit un obiect, în spatele acestuia întotdeauna ședea un mare dubiu al existenței: ”Oare chiar mă iubește și pe mine cineva?”
Câte cadouri puteau pierde valoare în față atenției oferite de părinți, câți copii puteau evita să fie înjumătățiți în încăpățânata lor așteptare ce i-a încimentat în trecut! O clipă de părinte și o viață de om complet înainte. O clipă de iubire părintească pentru lumină permanentă pe chipul micuților. Dar, acea clipă a devenit o așteptare permanentă ce a secționat ființa interioară a multor copii cu ochi-contur și chip între lumi, cu respirația între trecut și viitor.
Dacă vă întrebați în ce timp trăiesc cei de lângă voi, priviți-le ochii. Ochii multora ascund teama de prezent. Astfel că, pus față în față cu momentul în care copii de culoare gri, cu privirea în jos, primeau ființă ruptă din lumea kiriannelor, mi-am spus că, dacă aș putea vedea ce văd ei, aș accepta mai ușor momentul dispariției lor. Ți-ai dorit vreodată să vezi ce văd copiii când dispar? Ți-ar insufla claritate punctele de hotar nefericite din viața acestor ochi creați din lacrimi și prinși în locuri de jos? Dacă v-ați dorit acest lucru, astăzi vă voi lua în lumea ochilor copiilor dispăruți în îmbrățișarea sărutului kiriannelor. De unde credeți voi că le venea strălucire micuților ce rând pe rând își luminau plecarea spre un al punct al existenței lor?
Orint a fost cel care m-a determinat să învăț valoarea momentului în care ochii văd. Trebuie să fie dificil pentru noi să acceptăm lipsa unei vederi kiriannice asupra vastității pur-albe a lumii din inimă de copil. Copiii cu vedere kiriannică sunt apariții pasagere în prezentul cuiva. Credeți voi că ei sunt vizibili? Ei sunt acele frânturi de ființă rămase în urmă pentru a deveni ochi cu puterea prezentului în strălucire neașteptată.
Aveam 28 de ani și câteva săptămâni de când fusesem promovat într-o nouă poziție în cadrul Departamentului de Cercetare Socio-Cultural al Universității de Psihologie din Deferitos. Toate mergeau mai mult decât bine până în ziua în care profesorul Urich Bromerberg mi-a cerut să îl înlocuiesc într-o activitate ce părea simplă. Un fel de interviu ce părea de prisos.
Ajuns mai devreme, am rămas pe coridorul principal al facultății, privind prin ferestrele incredibil de mari parcul interior ce găzduia una dintre cele mai plăcute fântâni ce înspuma lacul artificial parcă săpat în umbra arborilor argintii. Stângaci, dar cu o încredere inexplicabilă, un tânăr cu părul creț și blond m-a salutat și mi-a spus că a venit pentru interviu. L-am privit și vreme de câteva secunde m-am pierdut în ochii lui. Erau verzi-argintii cum nu am mai văzut niciodată, asemeni unor licheni verzi desprinși de pe crenguțe argintii de brad cu nuanţe mirositoare ce îți înghețau întreaga ființă. Am scuturat puțin din umeri cât să nu mă prindă fiorul și golul din ființa tânărului. Ați simțit vreodată că ochii unora pur și simplu sunt ca o trecere înspre o lume neformată încă, în așteptarea de a-și ridica primele forme existențiale?
L-am invitat în biroul profesorului și l-am servit cu un ceai de mere verzi cu scorțișoară. Mi-a fost greu să privesc o ființă ce povestea o istorie nefirească. O copilărie minunată, până într-o zi, în care a aflat că părinții lui au ales să plece departe de el. Era atât de mic, dar știa că părinții lui s-au stins. Fusese ascuns în dulapul masiv din bucătăria de vară a bunicii lui surde, când mătușa lui îi povestea bunicii nedreptatea de a-și vedea sora prinsă într-un accident în munți. Apoi, a auzit scenariul de dezinformare pus la cale de cele două, menit să îl protejeze. Atunci i s-au schimbat ochii.
Ochii unei lumi neformate încă, sunt ochii verzi-argintii ce au înghețat în momentul în care un copil a realizat că o minciună ce se dorea a-l proteja, îl va îngheța în neîncredere, singurătate și ceață. Ochii lui au încetat să strălucească, chiar dacă erau scăldați în lacrimile ascunse în singurătatea nopții. Anii au trecut peste el, dar nu a reușit niciodată să își dezghețe ființa. A rămas încă „Orint, înghețatul”. Până în momentul acesta, ochii lui erau goi, dar verzi-argintii de perfect de goi. Durerea ființei lui era covârşitoare până la punctul la care te storcea de energie. Te simțeai prins ca într-un vis copleșitor în inima unui deșert în care trăgeai după tine un orb fără o parte a sufletului său. Și nu te puteai opri doar pentru că soarele te topea din toate părțile și te lăsa fumegând.
L-am ascultat privind în golul înghețat al verdelui argintiu din ochi. Pășeam deja împreună cu el prin anii copilăriei lui, cuprindeam cărțile adolescenței sale ce îi deveniseră o lume a refugiului interior, al unui gol înghețat în formă de tânăr cu părul blond. Pe aceștia tineri nu trebuie să îi încurajați să citească, pentru că ei aleg să își caute propria lor poveste în fiecare carte citită. Iubiri necondiționate, iertare mângâiată pe frunte de copil ce așteaptă să-i fie indicată greșeala, doar pentru a simți căldura unei mame ce nu se enervează, care are răbdare să îi fie motivată orice abatere prin ochi de copil, nu prin cruzimea lumii celor mari. Dar, Orint era o umbră cenușie. Am simțit să îl cuprind în brațe și apoi i-am șters lacrimile ce nu alunecau din ochi. Când l-am atins, mi-am simțit ființa străfulgerată și am văzut o casă în apropierea unei păduri. Era ca în visul meu ce părea că nu vrea să mă părăsească.
Ca prin ceață am văzut scaunul pe care Orint îşi prinsese privirea de perete era gălbui, crăpat de anii scurși de când băiatului nu îi mai sclipeau ochii. Bătrâna a lovit cu spatele un dulap negru, care în partea superioară avea ornamente sculptate de parcă era un rege al liniștii. O jucărie de pluș ciudată a căzut chiar în fața băiatului. Brațele jucăriei erau subțiri, albastre. Băiatul s-a înseninat brusc, aplecându-se spre podea pentru a ridica ceva ce părea a fi un acordeon viu, colorat, grăsuț. Băiatul l-a cuprins cu brațele, așezându-și chipul pe umărul acordeonului, brațele subțiri și-au alunecat culoarea spre chipul băiatului. Chipul i-a rămas alb de calcar, iar ochii i s-au umplut de lacrimi luminate, care i-au fost absorbite de albul uscat al ochilor, până aceștia au devenit ca un lac liniștit sub lumina caldă a lunii.
Acordeonul s-a întors brusc spre mine, învăluindu-mă cu o senzație stranie că am fost martor al unei experiențe ce nu mi se cuvenea. Bătrâna gătea neobosită. Mănuțele acordeonului de pluș i-au atins ochii până când lumina a trecut prin ele, apoi au dispărut lent ca o lumină ce se stinge după bolta unui deal. Bătrâna continua să gătească. M-am întors spre pădure și mi-am sprijinit spatele de peretele rece al casei. Ce s-a întâmplat oare cu băiatul cu ochii-licheni scăldați în ploaie de seară?” (citat din Povestea acordeonul de pluș – Orint, verde-argint). Ochii băiatului au devenit vii ca prospețimea unei ramuri nedesprinse de brazi verzi-argintii. Mi-a zâmbit cu ochii-prezent și a plecat incredibil de fericit.
Rămăsesem singur într-o încăpere plină de lumină și sunete ce păreau kirianne fericite. O altă poveste a acordeonului de pluș și-a dat înapoi copilul dispărut.
Guestpost by Cosmisian
Pe Cosmisian îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
Oglinzile și energia din casă: cum influențează lumina și spațiul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
