Din fericire pentru mine invazia cu care mă confrunt e a unor furnici, nu şoarecii îmi strică zenul, karma şi feng-şuiul. Există totuşi grade de rău, dăunători mai uşor acceptabili şi dăunători inacceptabili.
Am văzut la televizor următorul experiment.
O clinică în a cărei sală de aşteptare erau vreo 8 actori şi câţiva oameni-cobai.
La intervale orare prestabilite se auzea o sonerie şi actorii se ridicau în picioare.
Primul cobai, o femeie, a venit şi preţ de vreo 3 chemări ale soneriei a stat jos şi s-a mulţumit să privească cu mirare ritualul făcut de actori. Simţindu-se minoritară, uşor de atacat şi simţind nevoia să se integreze, femeia s-a ridicat la a patra sonerie fără să întrebe care sunt motivele acestui obicei al pământului După aceea actorii au început să intre pe rând în cabinet şi să plece, până când femeia – cobai a rămas singură. Fără să ceară lămuriri suplimentare, fără să considere că nemaifiind supravegheată nu avea pe cine să oripileze prin încălcarea cutumelor a continuat să se ridice neabătut de fiecare dată când auzea soneria. (Câtă vreme necesitatea de a face un gest nu e justificată în niciun fel, permiteţi-mi să consider gestul o cutumă.)
Studiul s-a desfăşurat cu mai multe rânduri de cobai care invariabil au ales să copieze mişcările de grup din motive care ţin de mimica socială, de nevoia de a fi ”în rând cu lumea” şi de a îşi afirma public normalitatea. Deşi cobaii erau fiecare dotaţi by default cu capacitatea de a decide pentru ei înşişi, cu liber arbitru şi cu un creier plasat strategic între urechi, au ales să se conformeze fără a pune o întrebare.
Într-adevăr, toţi cobaii erau adulţi. Din care alţi adulţi au avut foarte multă grijă la momentul cheie din evoluţia lor să le scoată nevoia de a înţelege ceea ce se întâmplă în jur şi de a le inocula că norma socială e cel mai bun îndreptar de urmat pentru a câştiga acceptul comunităţii.
Partea cu adevărat interesantă a venit când aparent se terminase experimentul social. După ce cobaii au confirmat că au deprins şi sunt dispuşi să îndeplinească fără cârtire ceea ce li s-a inoculat prin presiunea celor din jur, a mai intrat un om. Nu am înţeles dacă era tot actor sau tot un cobai, dar era bărbat. Acela a privit-o cu nedumerire pe femeia-cobai când s-a ridicat la sunetul clopoţelului şi nu doar că nu s-a sinchisit să copieze comportamentul, dar a avut şi nesimţirea să întrebe de ce face acel gest fără niciun sens. Răspunsul primit a fost o bâlbâială penibilă.
De ce acest preambul?
Fiindcă se presupune că suntem oameni raţionali ne mândrim că trăim în epoca logicii şi am renunţat la superstiţii şi gesturi iraţionale. Că nu e suficient să ni se spună ”nu trebuie să încerci aia” ca să renunţăm la a încerca. În antiteză, animalele nu au nici intelect, nici capacitate de alege ceea ce e bine şi ce e rău. Cu toate astea, invadatoarele care-mi mănâncă nervii şi îmi desacralizează bucătăria ignoră permanent că dau cu regularitate cu otravă şi vin, şi revin, deşi le demonstrez mereu că au prea puţine beneficii din traversarea neautorizată a spaţiului meu privat şi că pedeapsa e moartea fără avertisment.
Ele ştiu numai că la mine în bucătărie se găseşte mâncare şi poveştile celor care scapă de mâna mea lungă aparent nu sunt suficient de horror pentru a le descuraja să îmi mai calce pervazul. Ele ştiu că eu am mâncarea şi că ele au nevoie de mâncarea mea şi că trebuie să o obţină.
Care dintre cele două comportamente e cel raţional?
Şi concluzia reală: ştiţi vreo otravă cu acţiune îndelungată care să poată fi transportată în cuib şi să scap de dăunători?
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
