“Te-ai întrebat vreodată, dintre toate câte trăieşti, ce contează pentru tine cel mai mult?“, m-a întrebat o prietenă.
Am spus la repezeală: “Viaţa contează pentru mine!” Apoi am recitit atent: “dintre toate câte trăieşti”. Aha…
De atunci, de când m-a întrebat, sunt șase ore, timp în care am fost la piaţă şi am scos sâmburii din 10 kg de cireşe. M-am gândit calm, tăcut, zdrobind trup fraged de cireaşă. Oare ce conteză? Fără de ce nu aş putea trăi? Fără de cine aş muri? Fără de care n-aş putea?
Primul gând mi-a fost că pentru mine contează copiii. Da, sunt dependentă să-i ştiu. Să-i ştiu bine. Dar am văzut un tată care, înmărmurit de durere, într-o zi toridă de vară, i-a spus soţului meu: “Veniţi repede şefu’, cred că mi s-a înecat băiatul în Siret!” Eu am sărit ca arsă, cunoşteam băiatul, era din satul nostru, avea 17 ani. Am spus: “Nu se poate!”. “Ba da, aşa este. A intrat în apă şi nu a mai ieşit”, mi-a răspuns tatăl fără să clipească. Conta copilul acela pentru el? Cum să nu, era viaţa lui! Dar totuşi acel tată trăieşte şi azi deci viaţa lui nu s-a sfârşit odată cu moartea fiului său. Poate s-au rupt toate firele’n el, dar există.
Odată, tot vara era, a venit o fetiţă unde lucram eu şi mi-a strigat: “Veniţi că Andrei a căzut de pe motoretă şi nu mai mişcă!”. A fost prima oară în viaţa mea când timpul s-a scurs cu încetinitorul. Nu mai simţeam pământ sub tălpi, nici nu ştiu cum am ajuns acolo unde era căzut. Casca era crăpată în două, el – alb ca varul. Nici un părinte nu ar trebui să treacă prin clipele alea, nu e drept! Nu a murit şi nici nu a rămas cu sechele dar, pentru mine, a fost crâncen de nedrept.
Mai contează pentru mine să-mi ştiu părinţii şi fraţii bine. Contează să am bani cât să mă descurc cu toate cele.
Mai citesc întrebarea de sus încă odată şi extrag trei cuvinte esenţiale pe care le leg, cu tendoane înţepenite, într-o propoziţie: “Trăieşti pentru tine?”
Nu, nu trăiesc pentru mine! Doar călugării şi copiii pot trăi pentru ei. Oricât ai fi de înţelept nu ai cum să trăieşti pentru tine atâta timp cât ritmul inimii tale depinde de alţii. Am căpătat tahicardie suferind, doctorul “inimolog” mi-a dat să iau Xanax. L-am aruncat cât colo: “Nu, nu!, pentru alţii, fie şi copiii mei, nu iau pastile din astea.”
Puteam trăi PENTRU MINE dacă aveam în loc de inimă un motoraş mecanic. Creierul comanda, motoraşul executa: “Plângi!”, plângeam. “Râzi!”, râdeam. . “Pierzi!”, pierdeam. “Câştigă!”, câştigam… Motoraşul mecanic doar făcea: ţaca, ţaca, ţaca şi nu mai transmitea stomacului – fluturi, mâinilor-frig, picioarelor-tremur, urechilor-vâjâială, maţelor-durere, ochilor-ceaţă.
Scumpa mea doamnă, din toate câte le trăiesc, toate contează cel mai mult. Dar, mă rog lui Dumnezeu să nu mor până n-oi învăţa şi eu cum e să TRĂIEŞTI PENTRU TINE. Bănuiesc că ar fi divin să te scalzi zilnic în Lacul Fără-de-Griji. Am o vagă amintire a acestei stări de când eram copil. Grija mă face să nu pot trăi pentru mine. Să-i ştiu pe toţi bine şi pe mine fără griji, asta m-ar face fericită.
Nu-i aşa că-i imposibil?
Pe Luminiţa o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Tu ce faci când te doare ceva?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
