Lacrimile îmi curg clare, liniștite aproape, pe obrazul fierbinte de nervi. Nici nu e de mirare, având în vedere foaia zărită pe masa din bucătărie. Habar nu am ce cuprinde, știu însă de la cine este. Mă blochez, pașii refuză să înainteze, rămân pe covorașul galben de pe hol. Mă lipesc cu spatele de peretele rece și-mi arunc privirea de gheață spre hârtia îmbrăcată în cuvinte indigo, îngrămădite unele în altele.
Închid ochii, îi deschid din nou, îi îndrept in aceeași direcție, aceeași foaie, același sentiment, același gând. Indiferență. E simplu de scris câteva rânduri pe o foaie. Și mai ușor e să o abandonezi pe o masă din lemn masiv, goală.
Serios, îmi e indiferent mesajul de pe acea foaie. Nu-mi e indiferent însă gândul ce îmi zboară la persoana care a abandonat-o și-a plecat. Oare cum a putut? Mi s-ar fi părut firesc să ne întâlnim pe banca din colț de la cinematograf, unde ne-am întâlnit prima dată, unde mi-a oferit primul trandafir și primul sărut.
Ce vremuri frumoase au fost, ce momente intense am trăit. Serios, ne sorbeam din priviri, și acum am ajuns să ne ignorăm cu nonșalanță.
Ce sufocantă senzație! Oare atât merit? Câteva cuvinte îngrămădite pe o foaie A4, ruptă neglijent de la jumătate. Mda, atât merit. Jumătăți. Asta se întâmplă când tu oferi totul, când creezi impresia că ai totul. Primești jumătăți de măsură.
Drăguțo, ai trăit-o și pe asta. Ai crezut că a dat norocul peste tine când ți-a dat primul trandafir. Mai aveai puțin și făceai pe tine. Doamne, fraieră ai fost! Zău, dacă ai fi fost altfel, nu ai fi avut parte de jumătăți. Hmm, de ce ți-e frică nu scapi. Întotdeauna te-ai ferit de ele, dar tot te-au nimerit, îmi zic în gând, dezamăgită rău.
Fac un pas înainte, doi înapoi. Mi-e teamă să mă apropii de masa unde se află bomba. Nu vreau să aflu ce scrie, căci doar imaginându-mi îmi vine să explodez. Cred că dacă iau bucată aia de hârtie în mână, mă fac praf și pulbere. Și nu vreau, fiindcă eu chiar mă iubesc. Wow! Ce faină constatare! E mișto rău iubirea de sine. Îți dă aripi, zău. Te face să te simți atât de bine în pielea ta, încât răul ce vine dinafară dispare brusc. E precum un scut antiaerian. Când ea există, sufletul tău e în maximă siguranță.
Doamne, proastă am fost! Încrederea în el a fost cea mai tâmpită decizie pe care am luat-o în viața mea. Mintea mea nu era pe acolo în acel moment. E clar, am gândit cu altceva.
Fac totuși un pas, îmi desprind spatele de perete și de deja simt că-mi lipsește ceva. Mă gândesc că nu am de ce să mă țin când o să-mi vină să leșin, sunt sigură că asta o să se întâmple. Presimt!
Un aer rece, plăcut, îmi mângâie fața, dar nu mă pot bucura de el pe deplin, nu în această situație în care mă aflu, așa că că îmi îndrept privirea în direcția de unde simt că vine și observ fereastra de la bucătărie larg deschisă.
Nenorocitul! A făcut încă un lucru pe care i-am zis de atâtea ori să nu-l facă. Când stai la parter și nu ai gratii la geam, riscul de a trezi cu musafiri nepoftiți în casă e cât Casa Poporului. Simt cum durerea de cap mi se intensifică, iar nervii ating cote maxime, dar mai fac un pas în direcția mesei. Încă puțin curaj și dau de belea.
Asta e. Scap eu de belea imediat ce ajung la foaie. Of, lung e drumul până la ea. Cinci pași și o înjurătură printre dinți. Of, zilele mele, grele mai sunt ele. Na, că am compus și-o manea. Vai, ferească sfântul, dă talentul-n mine cu ce nu trebuie.
Respir, inspir, încă doi pași din cinci rămași, încă o înjurătură și-o promisiune în gând. Promit să nu mai cred în ochi albaștri, în trup ca din revistă scos, în portofel cu carduri plin, cu atât mai mult în Maserati. Eu nu mai cad de mâine în păcat. Parol!
Ultimii trei pași i-am făcut dintr-o suflare și cu ochii strânși. Recunosc, îmi e ființa văpaie toată, tăcerea e regină peste glasul dulce. Nu însă și peste glasul care urlă la mine:
-Dana, trezește-te! Pierdem avionul spre Bora Bora!
Deschid ochii brusc, speriată. Doi ochi albaștri mă privesc agitați. Respir ușurată, afișând cel mai frumos zâmbet posibil după o spaimă zdravănă. Nu a plecat, nu există nicio blestemată de foaie pe masă. Nu e pericol de ADIO, încă. A fost un vis, un vis urât. Of, iubesc ochii aceștia albaștri și trupul acesta ca scos din revistă. Ador cardurile lui din portofel și al lui Maserati. Ce să mai zic, se poate și mai bine, dar deocamdată sunt mulțumită. Vai, ce fată modestă sunt!
– E totul ok? mă întreabă el, zâmbind șiret.
– Evident, îi răspund răspicat. Ești gata?! Pierdem avionul, dragul meu.
Guest post by Irina-Cristina Ţenu
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
