Aseară am văzut pe National Geographic “Amerizarea de pe râul Hudson“, un documentar despre supravieţuirea tuturor celor 155 de pasageri dintr-un avion care a amerizat pe râul Hudson, New York, la scurt timp după decolare. “Miracolul de pe Hudson”, cum a fost numit în media la momentul respectiv, dar mai ales confesiunile supravieţuitorilor despre ce au simţit, cât şi-au forţat limitele, câte coşmaruri au avut după, mi-au reîntărit o mai veche părere: oamenii care îţi marchează viaţa apar de unde nu te aştepţi.
Anul acesta am decis să îi sărbătoresc pe oamenii care în drumul lor, mai domol sau mai zbuciumat, m-au “potterizat” în vreun fel (deh, sunt fan …). Unii nu ştiu că au făcut-o, alţii au făcut-o cu bună ştiinţă. Şi vorbesc despre cei din afara familiei, pe care îi voi povesti cu altă ocazie.
2014 – anul rememorării oamenilor “de efect” (parcă suna mai bine la mine în cap sintagma asta…)
Exemple? Am o droaie:
– Petruţa, vecina mea de la etajul 4 încă de la grădiniţă, cu care am descoperit “Take That” şi cu care am trecut prin toate experimentele şcolii primare şi gimnaziale;
– Emanuel, “starul” clasei a VIII a D, care m-a făcut ca până astăzi să caut într-un chip de aparent tocilar, latura rebelă care ascultă “Nothing else matters” la maxim :));
– Cornelia – lângă care am petrecut cele mai nebune clipe din liceu şi care încă îmi arată că să fii tu este mai important decât ce ar putea spune unii şi alţii;
– d-na profesoară Antoniu, ideal de pedagogie în carne şi oase, care prin predarea francezei în stil ştiinţifico-băbesc, mi-a arătat că lumea din cărţi poate deveni aievea când îţi foloseşti resursele lăuntrice – visarea şi determinarea;
– Mihaela, şefa mea de la aer condiţionat, care prin supravieţuirea în infectul spital Floreasca – şi aici mă refer la practica doctorilor care aproape au omorât-o, mi-a arătat că voinţa de a te vindeca şi optimismul valorează mai mult decât tratamentele cele mai avizate;
– Lili – prima femeie care m-a învăţat că ăia, “amărâţii” din echipa pe care o “conduci”, sunt cei mai tari oameni pe care îi poţi avea, atunci când eşti cu sufletul 300% lângă ei;
– Geo – care a avut mai multă încredere în mine decât am avut eu într-o viaţă şi care, alternându-mi sistematic datul cu capul de pereţi cu mângâiatul pe creştet, m-a făcut să înţeleg ce e ăla interes autentic pentru aproapele tău, şi nu o sumă de bla, bla-uri tâmpite;
– Mari – profesionalism ireal, o inima deschisă şi o naturaleţe pe care doar în romanele din veacul al XIX lea le mai găsesc;
– Mariana – poză în DEX pentru “cu răbdarea trecem marea”; ilustraţie desăvârşită a crezului “tinereţea este de fapt o stare, nu o vârstă”; şi post-it permanent cu “fericirea e şi aia mică, din metrou, din balcon, şi nu neapărat căţărarea pe Machu Pichu :)”
Şi mai am şi alte nume: Crina, Alex, Claudiu, Flori, Raluca, Mire, Claudia, Dana, Elena, Sergiu, Mirabela , Anita, Georgina, Costel, Cristina, Virgiliu, Andreea, Laura, Magda, Radu, Melania, Mihaela, Nicoleta, Simona, Vali, Lucica şi atâţia alţii.
Deşi pe unii dintre ei nu i-am văzut de ani buni, pentru mine ei sunt oamenii cei mai prezenţi pe care îi ştiu, căci printr-un ABRACADABRA mai mic sau mai mare, m-au făcut şi ei, pe mine, ceea ce sunt azi: un om.
Dacă vieţile noastre sunt suma evenimentelor pe care le trăim, atunci eu, un om, sunt o bucată de pită căruia şi aceşti oameni i-au dat ceea ce îi trebuia ca să fiinţeze: ceva din ceva-ul lor.
Şi pentru ei, închei întâi aşa:
“În seara asta mare,
Cu toţii vom cânta.
Va fi o sărbătoare
Ce n-o putem uita.”
Şi apoi aşa: MĂ ÎNCLIN !
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.